În centrul acestei lumi izolate se află Tatăl (Barna Bokor), figura care construiește un regim totalitar domestic. Casa familiei, situată la periferia unui oraș și înconjurată de garduri pe care copiii nu le-au trecut niciodată, funcționează ca un univers închis în care adevărul este dictat de autoritate. Copiii - Fiica cea mare (Loredana Dascălu), Fiica cea mică (Larisa Dobrin) și Fiul (Daniel Suciu) - cresc într-o realitate artificială, unde cuvintele își pierd sensul firesc. În această pedagogie a manipulării li se spune că avioanele sunt jucării, iar zombi sunt floricele galbene, redefiniri absurde care arată cât de ușor poate fi controlată percepția lumii atunci când limbajul este confiscat de putere. În această lume domestică rigidă, Mama (Elena Purea) apare ca o prezență suspendată între conformism și tăcere, în timp ce Directorul / Dresorul (Luchian Pantea) accentuează dimensiunea grotescă a disciplinei impuse.
În acest mecanism claustrant, apare Cristina (Ale Țifrea), singura persoană din exterior care are acces în universul familiei. Interpretarea actriței devine unul dintre punctele de forță ale spectacolului. Ale Țifrea construiește personajul cu un cameleonism actoricesc impresionant, trecând cu o ușurință remarcabilă de la erotism la calm și apoi la un nerv calculat. Cristina destabilizează echilibrul artificial al familiei și introduce în scenă posibilitatea contaminării cu lumea reală, acel exterior pe care tatăl încearcă cu orice preț să îl țină departe.
Scenografia realizată de Raul Cioabă contribuie decisiv la atmosfera de izolare a spectacolului. Spațiul scenic sugerează simultan interiorul unei locuințe și o peșteră modernă, o lume închisă în sine unde realitatea pare filtrată și controlată. Suprafețele cenușii, pereții modulari și lumina rece creează impresia unui spațiu steril, aproape clinic, în care fiecare obiect participă la disciplina generală a universului domestic. Casa devine astfel o metaforă vizuală a unui sistem ideologic în care libertatea nu are loc.
Tristețea difuză care domină spectacolul este spartă periodic de universul sonor realizat de Claudiu Urse, care introduce momente de respirație și ironie în tensiunea scenică. În final, această dimensiune sonoră ajunge la un contrast memorabil: un mix original între Zorba's Dance, compusă de Mikis Theodorakis pentru filmul Alexis Zorbas / Zorba the Greek, și My Way, interpretată de vocea inconfundabilă a lui Frank Sinatra. Între exuberanța dansului grecesc și melancolia individualistă a cântecului american se creează o metaforă sonoră a dorinței de libertate.
Momentul decisiv al spectacolului aparține Fiicei celei mari (Loredana Dascălu). Furtul caninului și ieșirea ei în lume devin gestul simbolic al unei revoluții împotriva unui sistem autoritar care i-a crescut pe copii într-un univers al fricii și al definițiilor greșite. În acel moment, personajul devine etalonul uman al revoltei împotriva unui mecanism care a transformat educația într-o formă de disciplinare brutală și iubirea într-un instrument de control.
Privit în ansamblu, Canin este un spectacol despre felul în care autoritatea se poate infiltra în relațiile cele mai intime și despre cât de ușor poate deveni limbajul o armă ideologică. Dacă libertatea poate fi atât de ușor remodelată prin frică, manipulare și redefinirea realității, cât de siguri putem fi că sistemele în care trăim nu folosesc aceleași mecanisme subtile ale controlului? Poate că tocmai de aceea cuvintele pe care tatăl le rostește chiar la începutul spectacolului capătă, retrospectiv, valoarea unui avertisment: "Mai tare! Doar așa pisicile vă pot auzi! [...] Noi suntem niște câini buni. [...] Familia noastră e perfectă pentru că noi ne iubim, iar pisicile vor să ne ia această familie! Suntem o familie perfectă pentru că ne iubim!".
(foto: Florin Biolan)