Întârzierea, foarte mare, a începerii spectacolului din Festivalul Național de Teatru, 2025, mi-a dat posibilitatea să analizez spațiul care se deschidea în fața ochilor: paravane imprimate cu multe mâini, însângerate, deschise a disperare, în spatele cărora se aflau animale ce constituie hrana canidelor / felidelor: capre, antilope, cai. Aveai sentimentul unei peșteri rupestre. Și undeva jos, pe un singur paravan-perete, erau siluetele unor câini, negre, precise, în poziție de urmărire. Ulterior o parte dintre aceste paravane culisează pentru a deschide sau închide alte spații, pentru a dezvălui sau a ascunde ceva. Pe două dintre acele mâini, pe parcursul spectacolului, vor fi trasate liniile vieții, ca și cum soarta era în mâinile lor. În partea dreaptă este un fel de grădiniță, unde cresc niște plante. Acolo, undeva este și intrarea casei, de fapt în spațiul ermetic închis.
Un bărbat, tatăl (Barna Bokor), ne spune că are o familie de protejat, o familie care trebuie să fie perfectă și că inamicul numărul unu e, nimeni altul, decât pisica. Și de aici începe "coșmarul". Pentru că da, ai sentimentul că trăiești un coșmar, care te face să te întrebi dacă este sau nu posibil să devină aievea. Și, da, acolo, pentru acei copii este aievea.
Tatăl are o soție (Elena Purea) și trei copii, două fiice și un băiat. Toți sunt dresați, în spirit canin, să asculte ordinele, să execute ordinele, fără crâcnire, conștienți că fiecare abatere însemna pedeapsă. Zilnic era purtat, ca pe un adevărat trofeu, ca pe un obiect de cult, un canin uriaș, închis într-o cutie de sticlă, bine luminat, din dormitorul părinților în spațiul de servit masa. Nu se putea fără el.
Copiii poartă un fel de uniforme, pe care nu le dau jos nici când dorm (doar băiatul este cel care se dezbracă noaptea de tricou, pe care îl împăturește cu grijă), și nu îți dai seama care este vârsta lor (maturitatea ținea cumva de caninul care cade și este înlocuit de un altul). Asta și pentru că îți dădeau sentimentul de copii-roboți, care repetau ceea ce li s-a inoculat, care se comportau așa cum au fost "educați", precum câinii: să mănânce asemenea lor, să se joace asemenea lor, să latre și să păzească, dacă este nevoie, casa și familia. Dacă se abăteau de la regulă, mama aplica tehnica patentului și strângea fără milă, deget după deget (asta după o pălmuire sau lovire puternică în prealabil). Cei trei copii au personalități distincte: cea mai mică (mutrița, tipul codițelor, te determină să o cataloghezi drept mezina familiei - Larisa Dobrin) este pasionată de anatomie, și studiază cu pasiune oase și mușchi, e ceva mai jucăușă, dar jocurile pe care le propune sunt jocuri crude, de rezistență la durere, la care ea pare să facă față. Sora mare (Loredana Dascălu) este un fel de rebel al familiei, care se întreabă, urmărește, pândește și simte că ceva nu este în regulă în familia ei, de multe ori fiind aspru pedepsită pentru firea sa, pentru abaterile sale, și țipătul de durere se aude, lugubru și ascuțit. Băiatul (Daniel Suciu), întâiul copil, are o imaturitate psihică, direct proporțională cu maturitatea fizică: e bine făcut, cu maturitate sexuală, de care are grijă tatăl să îi fie satisfăcută cu regularitate, dar este incapabil de prea multă judecată, e precum acel câine prost și jucăuș, căruia nu trebuie decât să-i dai jucăria și este mulțumit.
Tatăl poartă o costumație de vânător, parcă, iar mama este mereu într-o ținută sobră. Singurul moment în care ei își vor schimba ținuta va fi momentul aniversării îndelungatei lor relații. Gesturile și vorbele lor sunt calculate, chiar și în pseudo momentele de tandrețe. Sunt inexpresivi și trăiesc un firesc, o anume normalitate, zi după zi. Totul este programat cu rigoare.
Mi s-au întipărit anumite detalii în minte și simt nevoia să le redau, deoarece, în constructul acestui spectacol, mi se par extrem de relevante. Tot legat de vestimentația celorlalte personaje, m-a frapat ținuta directorului (Luchian Pantea), care părea desprins dintr-o lume paralelă, cu ambiguitățile și anomaliile ei. Obsedat evident de culoarea albastră (ochelari cu ramă albastră, pantofi albaștri, cravată cu dungi albastre), are un aer jucăuș (poartă șosete cu flamingo), distrat chiar, și mă trimite cu gândul la un muppets. La fel dresorul (același Luchian Pantea), un personaj kitsch, cu șlapi și costum auriu, cu lanțuri grosiere la gât și cu bâtă de cauciuc.
În contrapunct este angajata Cristina (Ale Țifrea - este singurul personaj, culmea, poate cel mai robotizat dintre toate, cu mișcări sacadate, cu vorbă puțină, o baby doll, care poartă un nume, și nu unul întâmplător, căci Cristina vine de la grecescul Hristina, ce își are originea în numele lui Hristos; deci este de sacrificiu), care poartă o salopetă de un alb murdar, pe care o dezbracă doar pentru momentele de sex pe care este obligată să le ofere băiatului familiei, sau pentru momentele de satisfacție sexuală proprie, pe care încearcă să le obțină, cu o anume disperare, oferind mereu ceva în schimb, de la sora cea mare. Descoperită, din cauza unor casete video cu filme, oferite drept recompensă pentru satisfacerea poftei, va suporta consecințele, dispărând pentru totdeauna. Dar dispariția ei va avea un rezultat nefast, deoarece se impunea prezența unei alte femei pentru satisfacerea nevoilor sexuale ale fiului. O persoană din afara lumii lor perfecte se exclude, fiind greu de găsit o persoană de încredere, și astfel, sora cea mare este obligată să îi ia locul.
E o lume distopică, în care totul are regulă, o regulă de neîncălcat, absurdă și inumană, în care limbajul este unul nu doar minimalist, ca și gesturile, ci și modificat. Cuvintele, necunoscute pentru copii, capătă înțelesuri noi. Arma, de exemplu este o pasăre albă, iar zombi este o floare galbenă. Ai sentimentul unui arbitrar al semnului lingvistic. E o lume nu doar absurdă, e crudă, e violentă. Copiii sunt hrăniți cu mâncare pentru câini, din boluri pentru câini, folosindu-și doar gurile, precum câinii boturile. E o încercare de dezumanizare totală în numele unei siguranțe și unei perfecțiuni inexistente. De ce și pentru cine? Zeul suprem e Caninul, la care mama și tata se închină, copiii urmându-le exemplul, dar mai mult, devenind paznicii de temut ai sfântului lăcaș denumit acasă, denumit familie. Tatăl este un om stăpân pe sine, care le repetă și îi verifică mereu cu privire la măsurile de siguranță, la dușmanul cel mai feroce, la comportamentul pe care trebuie să îl aibă permanent (uneori chiar exagerează, inventând atacul dușmanului asupra sa, folosind un banal ketchup pentru a reda sângele din rănile inexistente). Iar mama parcă plutește, calmă, visătoare, inexpresivă, pieptănându-și părul cu regularitate, vorbind rar și apăsat, privind în gol... Își mângâie uneori copiii cu bătăi ușoare peste cap, așa cum mângâi în trecere un câine. Are rutina ei, din care doar fiica cea mare o mai scoate atunci când greșește și trebuie pedepsită. Violența se declanșează, ea trebuie să aibă loc, și după, un alt ritual, poate de liniștire, poate de defulare sau poate de mărturisire: un telefon, către cine nu se știe sau se poate presupune, și gata, lucrurile revin la "normal".
Și în toată această lume distopică, în tot acest familial lipsit de candoare și de umanitate apare un personaj hilar, un așa-zis bunic, o fantomă cu chipul și vocea lui Frank Sinatra. De ce oare, m-am întrebat? Să aducă un colț de zâmbet, să mai destindă atmosfera?! Poate. Poate e amintirea unor vremuri, care se insinuează pentru a aduce o falsă idee de bonomie. Nu știu precis a spune.
Sora cea mare este singura care, având o fire rebelă, se întreabă, urmărește, ascultă, riscând mereu să fie aspru pedepsită. Și revolta ei crește, pe măsură ce pedepsele se înmulțesc, pe măsură ce este forțată să facă tot mai multe lucruri pe care nu vrea să le facă. Este superbă și plină de emoție imaginea ei în războiul ei sa cu patul matrimonial, cu pernele părinților, la care ei, copiii, nu aveau acces. Penele zburând, ca într-o ninsoare, deasupra ei, îi șochează pe ceilalți membri ai familiei. E o angoasă care pândește pe la colțuri, e ceva ce nu poate să dăinuie. Așa pare să ne spună acest spectacol. Și buba, plină de puroi, și lumea aceasta iluzoriu de perfectă, explodează odată cu gestul acestei fete, care are undeva, adânc în sufletul ei, sâmburele umanității, de a sparge cutia sfântă, de a lua acel canin și a fugi cu el în lume, în acea lume plină de primejdii și de necunoscut.
Nu știu câtă coerență este în tot ceea ce am scris. Nu știu să exprim în cuvinte ceea ce am văzut și simțit. M-a trimis cu gândul la Orwell, la Golding, la Huxley, la lumile lor distopice. Am văzut și câteva filme (mi-am propus să caut și filmul care a fost sursă de inspirație pentru acest spectacol) și m-am gândit că este poate necesar să vedem, să ne confruntăm, să analizăm și să ne întrebăm unde este, cât de departe sau cât de aproape, acea limită a umanului către inuman, ca să nu fim nevoiți să uităm, dacă este posibil să uiți așa ceva.
Nu este un spectacol ușor de digerat, nu îl poți încadra sau cataloga. Îl poți trăi, simți, te poți revolta, poți să te mânii, poți să.... Da, ai libertatea de a alege și poate că asta trebuie să înțelegem: ce înseamnă să fii liber (atât cât putem să fim liberi).
(foto: Florin Biolan)
Canin
Adaptare liberă după filmul Kynodontas / Dogtooth de Yorgos Lanthimos și Efthimis Filippou
Dramatizarea: Diana Nechit și Andrei C. Șerban
Distribuția: Barna Bokor, Elena Purea, Loredana Dascălu, Larisa Dobrin, Daniel Suciu, Ale Țifrea, Luchian Pantea
Regia: Botond Nagy
Decorul: Raul Cioabă / Costumele: Ioana Ungureanu / Muzica originală și sound design: Claudiu Urse / Light-design: Cristian Niculescu
Producător: Teatrul Național Târgu-Mureș - Compania "Liviu Rebreanu"