Textul lui Tennessee Williams a fost adesea citit ca o dramă psihologică intimă. Regizorul Andrei Huțuleac îl extrage din interior și îl așază sub reflectorul unei lumi globale, pestrițe, febrile. America devine laborator și vitrină: ceea ce se întâmplă în apartamentul din New Orleans e o mostră de civilizație aflată în plină mutație. În Memoriile sale, în volumul cunoscut drept Memoriile unui bătrân crocodil, Williams vorbește cu o luciditate crudă despre propria expunere, despre felul în care societatea americană își consumă idolii și îi abandonează fără remușcare. "Crocodilul" îmbătrânit își contemplă cicatricile cu o ironie amară realizând că succesul și decăderea sunt două fețe ale aceleiași mașinării. În acest spectacol, Blanche este o rudă spirituală a acelui crocodil prin conștiința faptului că lumea nouă devorează fără să mai distingă între autentic și artificial.
Spectacolul de la Centrul Cultural Lumina nu deplânge o lume pierdută și nici nu idealizează Sudul aristocratic. Nu există nostalgie curată aici. Vechile valori aduse de Blanche sunt și ele discutabile, impregnate de ipocrizie și inutilitate. Dar ceea ce montarea subliniază, cu o luciditate otrăvitoare este disproporția sau paradoxul. În America (sau în lumea) care se proclamă modernă și liberă, sensibilitatea devine un handicap, iar rafinamentul o țintă mereu ratată.
Andrei Huțuleac și echipa sa au demonstrat, dacă mai era nevoie, că teatru înseamnă un text de excepție, personaje pline, conflict, o lume palpabilă, muzică, magie. E loc și de experimente, ne-au năpădit istoriile personale, minimalismul își face de cap, dar, pe termen lung, cel ce va învinge va fi tot spectacolul ce va recupera teatralitatea, emoția, culoarea. Și a mai demonstrat ceva, că atunci când tu ai fost învățat și ai ascultat să faci lucrurile bine, ceri la rândul tău acest lucru. Se simt în spectacol rigoarea, grija pentru detalii, atenția la acuratețea rostirii, preocuparea pentru personajele secundare, respectul pentru text și spiritul lui, lipsa aroganței, lucrul serios cu actorii, individual și în dinamica grupului. Dacă nu știi cine a fost Tennessee Williams, după spectacolul de la Centrul Lumina, înțelegi și începi să îl cauți. Dacă știi și îl iubești, înțelegi din nou de ce.
"E un spectacol la care ținem, pe care l-am făcut cu dragoste și credință în meserie. E un miracol că, în epoca marketingului agresiv, spectacolul nostru vinde complet reprezentațiile lunii viitoare în urma celor din luna curentă. E o mașinărie frumoasă, organică, care mă face să fiu sigur de munca depusă: știu că am făcut un spectacol bun pentru că el se susține prin sine însuși. Nu există în spatele lui nicio strategie de marketing, așa cum nu există niciun răspuns subconștient la nevoia de a aparține "breslei", "preoților" ei temporari sau altor structuri. E doar teatru. Și, în vremurile astea, e greu să faci doar teatru."(Andrei Huțuleac).
Colaborarea regizorului Andrei Huțuleac cu discreta (prea discreta), inventiva, inspirata scenografă Maria Nicola este din nou piatră de rezistență la temelia unui spectacol în care, așa cum am spus, nimic nu este lăsat la întâmplare. Tramvaiul lui Andrei Huțuleac va străbate cărările întortocheate ale minților privitorilor pentru mult timp.
Decorul propus anulează ideea de intimitate. Doi pereți exteriori dau direct în stradă. Orașul nu este fundal. Orașul are un ochi permanent deschis. Totul este vizibil, totul este expus. Blanche nu intră într-o locuință, ci într-o vitrină. Faptul că vine din stradă și tot acolo pleacă escortată de ambulanță creează un arc tragic precis. Orașul o absoarbe și o respinge în același timp. Strada devine spațiu de tranzit. Ambulanța de la final este o imagine puternic contemporană. Nu mai e doar "internarea" sugerată în text, ci o intervenție de urgență într-o lume deja bolnavă. Nu Blanche e singura fragilă, întreg spațiul pare "de împrumut", precar, în prag de colaps.
În interior "tronează" masa de biliard. E un detaliu esențial. Nu masa de sufragerie, nu patul, ci masa de joc. Aici se mănâncă, se bea, se negociază, se seduce. E altarul masculinității brute. Stanley nu domină doar prin prezența sa fizică, el are la îndemână un teritoriu al puterii. Biliardul presupune strategie, lovitură, calcul, competiție, exact dinamica relației cu Blanche.
Masa devine spațiu polivalent casnic, erotic, simbolic. Ea concentrează energia vitală a casei, în timp ce Blanche rămâne izolată într-un colț separat de o simplă perdea de plastic. Plasticul e translucid, ieftin, nu izolează fonic, nu protejează vizual complet. Blanche își creează un spațiu de intimitate care, în realitate, nu există. Este ultima ei formă de ficțiune. Baia, absentă vizual, devine astfel un spațiu mental. În text, apa e asociată cu purificarea, cu fuga, cu ritualul obsesiv al spălării. Aici, faptul că nu se vede baia accentuează ideea că purificarea nu mai e posibilă. Totul rămâne expus, murdar, nespălat.
Salteaua sprijinită pe cutii de cola și bere te duce la ideea că erosul stă pe consum și că intimitatea e susținută de resturi. Dragostea, dacă mai există, e clădită pe reciclabil și efemer. Stella acceptă această lume, Blanche nu o poate suporta. Cutii, sticle, haine răvășite, dezordinea estetică o dublează pe cea morală. Totul e la vedere, nimic nu e sublimat.
Tobele și pianina pe scenă aduc un strat suplimentar de tensiune. Muzica nu mai e un element de atmosferă, ci impune o reacție imediată. Toba poate sugera agresivitatea, ritmul animalic al lui Stanley, pianina poate deveni ecoul sensibilității lui Blanche. Live-ul înseamnă imprevizibil, organic, exact dinamica relațiilor dintre personaje. Această scenografie transformă Tramvaiul într-un spectacol despre expunere și consum. Orașul vede tot. Intimitatea e iluzorie. Într-un spațiu fără pereți adevărați, fără uși reale, fără ascunzișuri, singura ieșire posibilă a lui Blanche rămâne ambulanța, adică evacuarea din lume.
Aceeași atenție la detaliu se simte și în alegerea costumelor. Pentru Maria Nicola, costumul urmează o arhitectură interioară. Fiecare ținută are un sens bine stabilit. Purtând anumite haine, personajele se apără, se inventează, se demască prin ele. Toate costumele pe care le poartă Corina Moise (Blanche) fac trimiteri la femei celebre ale Americii. Blanche nu există în prezent, ci în reproduceri. Capa de pene, desprinsă de partea superioară (reproducere Anna Wintour), sugerează grație, dar și dezintegrare, o pasăre fără zbor. Referința la Grace Kelly din To Catch a Thief aduce în scenă eleganța aristocratică, încorsetată, cu nasturi sidefați la spate, detaliu esențial. Blanche nu se poate închide singură, are nevoie de privirea celuilalt pentru a exista. E feminitatea ca spectacol reglat milimetric.
Halatul de satin roșu cu mâneci negre și turbanul lucios mută registrul spre intimitate erotică. Roșul pulsează dorință, negrul anunță pericolul. Satinul prinde lumina ca o piele artificială, Blanche devine suprafață reflectorizantă, corp care cere să fie privit chiar și în degradare. Deux-pièce-ul cu guler alb e masca respectabilității. Gulerul, semn al purității, e aproape didactic: profesoara, moralitatea, convenția. Un costum identic a fost purtat de către o profesoară, Nell Owen, fostă Miss America în anul 1953. Dar tocmai precizia reproducerii îl transformă în travesti. Blanche joacă roluri sociale cu aceeași minuțiozitate cu care își alege ținutele. Cea mai tulburătoare trimitere rămâne însă la Vivien Leigh în Gone with the Wind. Sudul aristocratic, plantațiile, nostalgia unei lumi apuse, toate sunt invocate ca într-o incantație vizuală. Blanche devine o Scarlett O'Hara fără pământ, fără avere, fără viitor. Doar cu iluzia. Iar costumul de baie întreg, imprimat cu steagul american, cu capă albastru-violet și cască roșie, introduce o ironie tăioasă: America lui Marilyn Monroe poartă costum de carnaval. Mitologia prosperității e purtată pe trupul unei femei în derivă. E un patriotism în cheie grotescă.
Ținuta purtată de Stella (Teodora Dincă) funcționează ca contrapunct. În rochia inspirată de Madonna, ea impune o sexualitate necomplicată. Nu mai e feminitatea filtrată prin eleganță clasică, ci una asumată, corporală, aproape provocatoare. În universul spectacolului, rochiile lui Blanche par aproape obscene prin delicatețea lor.
Blanche DuBois este imaginea unei Americi vechi, aristocratice, o lume a plantațiilor, a rafinamentului, a iluziilor cultivate cu eleganță. Corina Moise aduce personajului o forță de a crea povești și de a construi identități alternative. În Blanche se regăsește embrionul culturii americane, a reinventării de sine, ideea că oricine poate deveni altcineva. Depresia lui Blanche nu este doar una personală, ci istorică. Ea simbolizează visul american care începe să se fisureze. Dacă America promite succes și ascensiune socială, Blanche este dovada eșecului acestei promisiuni. În spatele parfumurilor și al rochiilor elegante se află singurătatea, și trauma. Interesant că, la nivel muzical, crizele ei nu sunt dublate de acordurile unei "varșoviene", ci de sunete brute, industriale. Corina Moise filtrează realitatea personajului prin voaluri, umbre, lumini difuze pentru că adevărul crud ar distruge-o. Într-o lume a cutiilor de bere și cola, a saltelei sprijinite pe ambalaje, Blanche e un produs fără piață de desfacere, dar și un consumator înrăit. Ea consumă iluzii pentru stima de sine. Consumă bărbați pentru validare. Consumă alcool pentru uitare. Devine, la rândul ei, consumabilă. Când Stanley o violează, gestul nu mai e doar sexual, pare lichidarea unui brand vechi.
Rolul Stanley Kowalski este o piatră de încercare pentru orice actor. Codrin Boldea îl tratează ca pe exponentul unei energii masculine care confundă vitalitatea cu dominația și sinceritatea cu dreptul de a distruge. În el se concentrează America pragmatică, convinsă că puterea înseamnă control, posesie, dominare agresivă, masculină, zgomotoasă. Este lumea fabricilor, a competiției, a consumului obsesiv. Stanley nu suportă ficțiunea pentru că ficțiunea nu produce. El demontează minciunile lui Blanche ca un investitor care verifică un bilanț. Îi distruge trecutul, îi verifică reputația tocmai pentru a-i expune falimentul moral și afectiv.
Între Blanche și Stanley se află Stella, o punte dintre două lumi. Minunată Teodora Dincă în Stella, cea care înțelege fragilitatea surorii sale, dar iubește vitalitatea lui Stanley. Actrița știe să-și dozeze trecerile între stări, să evite elegant alunecările în melodramă și, mai ales, linearitatea. Vulnerabilitatea Stellei este tăcută. Ea nu creează iluzii, ca Blanche, și nu impune forță, ca Stanley. Puterea ei este una domestică, discretă. Dar această putere presupune un cost moral, negarea realității. Când o abandonează pe Blanche, Stella legitimează noua ordine. Speranța devine deșeu sentimental. Alegerea ei finală de a rămâne alături de soț este una simbolică: America alege stabilitatea pragmatică în locul marilor idealuri.
Alexandru Pavel în Mitch se depărtează de umanitatea personajului cu care eram obișnuiți în alte puneri în scenă. Trăiește modest, are grijă de mama sa bolnavă, dar nu aspiră la o formă de puritate emoțională. În Blanche nu vede idealul feminin, ci o formă de viață care i-ar asigura confortul afectiv și după dispariția mamei. Sub râsul enervant și gesturile stângace surprinzi în Mitch o formă de brutalitate poate mai periculoasă decât cea a lui Stanley. El simbolizează o Americă care se lasă prinsă în ambiguitatea morală, moralitatea sa fiind o formă brutală de masculinitate.
Ionuț Iftimiciuc păstrează pentru personajul Steve atât aerul de bad boy, dar și jena pentru propria sa mediocritate. Maria Alexievici în Eunice își revarsă talentul muzical, care nu îl exclude pe cel actoricesc. Mihnea Moise, Radu Parnescu și Bianca Mărian completează distribuția cu roluri secundare (Pablo, Un Mormon, Un tânăr, respectiv doi infirmieri) interpretate cu aplomb.
Tragedia constă în căderea fiecărui personaj și în fracturarea visului american însuși. Visul care promitea libertate și ascensiune devine, în universul lui Williams, un spațiu al confruntării dintre ideal și instinct, iar spectacolul devine astfel o alegorie a Americii moderne, o societate în derivă care oscilează între iluzia grandorii și brutalitatea realității. În această umanitate globală, pestriță, în care toți par conectați și totuși fundamental singuri, Blanche rămâne un paradox: ea minte, se amăgește, își cosmetizează trecutul, dar o face din nevoia disperată de a salva o idee de frumusețe. Nu e o eroină, nici o victimă pură. E un apendice social și uman care poate fi înlăturat fără ca întregul să se clatine. Iar tramvaiul nu mai poartă doar dorința. Poartă o lume care a ales viteza în locul reflexivității și care, odată ajunsă la capăt de linie, descoperă că zgomotul nu poate ține loc de muzică. Să cânte Varșoviana, cu orice risc!
(foto: Anastasia Atanasoska)