Exemple mici de rezistență umană în fața unor sisteme mari și impersonale de distrugere și oprimare - Scurtmetraje 2 la Film O'Clock International Festival, 2026

Scurtmetrajele ce urmează manifestă o preocupare constantă pentru felul în care viețile individuale se negociază împotriva unor structuri mai largi - istorice, politice, biologice sau doar instituționale. Fie că vorbim despre boală, exil, sărăcie sau singurătate, personajele sunt plasate într-un raport de tensiune cu sisteme impersonale: ideologiile, războaiele, piața sau birocrația.

Din această fricțiune se naște o întrebare comună: cât poate individul recupera din propria umanitate atunci când este strivit și deformat de toți acești factori exteriori, de la statistică la boală, de la război la exploatarea capitalistă, de la intoleranță la neputință?

Fiecare film propune o variațiune pe această temă: Land of Sotiria, poate cel mai optimist scurtmetraj din calup, reconstituie, prin documente de arhivă, umanitatea difuză a unui secol de suferință medicală și subliniază progresul științific ca fiind aproape de neoprit; Critical Condition transformă asasinarea unui lider ucrainean într-o meditație inter-generațională eliptică asupra memoriei politice și a umbrelor lungi ale istoriei, subliniind și datoria de conștiință a noilor generații față de moștenirea lor; The Visit surprinde degradarea memoriei și nevoia de prezență umană în fața singurătății bătrâneții și a uitării care vine cu aceasta; Alișveriș radiografiază precaritatea urbană și iluzia mobilității sociale într-un capitalism periferic chiar dacă se petrece în centrul Bucureștiului; The Granny construiește, cu umor, o confruntare între generații care reușește să își găsească un debușeu spre lupta comună cu birocrația; iar Glitter Kiss urmărește o neașteptată reconectare umană care sparge barierele prejudecății homofobe și ale izolării senectuții.

Împreună, aceste filme conturează nu doar un peisaj al vulnerabilităților contemporane, ci mai ales propun câte o discretă și fragilă posibilitate de rezistență prin înțelegerea justă a adevăratelor războaie nevăzute în care suntem cu toții angrenați.

Land of Sotiria / Land of Salvation (r. Ifigenia Dimitriou, Grecia, 2026) începe cu imaginea unei femei cu alură elegantă, îmbrăcată în halat alb. Așezată la un birou vintage, aceasta răsfoiește tot felul de documente de epocă: scrisori, tăieturi din ziare, documente de arhivă. Voci din off, care oglindesc scrisorile păstrate ca moștenire peste generații, prezintă istoria acestui sanatoriu de tuberculoză inițial, în prezent spital de boli toracice situat lângă Atena.

Povestea începe la sfârșitul secolului 19, când o filantroapă pe nume Sofia Schliemann a inițiat pe un teren pustiu primele clădiri pentru a oferi o salvare (sensul cuvântului "Sotiria") sau, mai degrabă, o alinare pentru bolnavii atunci incurabili de ftizie. Creionează apoi dezvoltarea acestui stabiliment, construirea de noi și noi clădiri, introducerea unor metode spitalicești moderne, pentru a trece apoi în anii Marelui Război și apoi ai revoltelor comuniste, când aici au fost internați dizidenți care nu erau bolnavi. Speranța vine în 1948 cu invenția streptomicinei, antibioticul care a însemnat sfârșitul tuberculozei ca boală nevindecabilă. Însă, istoria spitalului continuă până la recenta molimă importată de pe meleaguri asiatice, cu perspectiva de a continua să aducă speranță și lumină în acest domeniu medical.

Chiar dacă modest din punct de vedere al resurselor alocate (o simplă punere în perspectivă a documentelor din muzeul spitalului, aduse adesea frontal în fața camerei de vederi care acționează ca un simplu scanner), scurtmetrajul are meritul de a prezenta puțin din sufletul unui loc care a început ca un răgaz al celor care se îndreptau spre moarte și a sfârșit ca un bastion al științei medicale în lupta împotriva maladiilor vechi și noi. Concentrează peste un secol de istorie națională, dar un secol în care boala a pierdut din ce în ce mai mult teren în fața descoperirilor moderne, chiar și într-un spațiu relativ periferic față de avangarda cercetării, dacă este să luăm în seamă anxietatea cu care internii spitalului au așteptat nu mai puțin de patru ani aducerea terapiei descoperite în Statele Unite.
Critical Condition (r. Mila Zhluktenko, Germania, 2025) începe obscur, sugerând un thriller de spionaj: doi bărbați tăcuți, într-o pădure pustie, mănâncă liniștiți, ca doi profesioniști care trebuie să se concentreze pe ce au de făcut. Au adus cu ei doi câini lățoși. Crezi că pentru vânătoare, însă ești trezit la realitate atunci când unul dintre ei, cel mai tânăr, omoară unul dintre animale cu otravă pulverizată printr-un dispozitiv care poate fi deghizat ca o pompă de bicicletă. Apoi, cel mai în vârstă îi dă instrucțiuni despre cum va trebui ulterior să raporteze la Berlin, și apoi la Moscova. Acțiunea se mută la sediul unui ziar ucrainean din diaspora müncheneză, undeva prin anii 1960. Dizidenții își pun aici problema identității și continuității: cum trebuie să se transforme întreprinderea lor politică pentru a rezista asimilării în țara gazdă, pe de o parte și, pe de altă parte, pentru a menține relevantă făclia suveranității ucrainene, înghițită în acele vremuri de Uniunea Sovietică. Unul dintre ei, un leader cu figură de intelectual, se apleacă asupra unui cățel pe care îl recunoaștem din secvența inițială. Facem conexiunea cu mâna lungă a KGB-ului, așa că plonjarea în întunericul și subteranele Münchenului de acum peste 60 de ani a liderului ucrainian exilat începe să aibă sens. O înșiruire de imagini din contraplonjeu pentru a simboliza modul cum clădirile domină viața omului converg către o întunecare și o cădere progresivă care indică, alegoric, moartea.

Scurtmetrajul povestește astfel extrem de eliptic, dar și sugestiv, asasinarea jurnalistului și politicianului ucrainian Lev Rebet, personalitate majoră a Ucrainei interbelice și independente, exilat la München și ucis aici de către serviciile secrete sovietice. Regizoarea Mila Zhluktenko construiește pe această crimă istorică o reflecție poetică atât asupra vieții personalității lui Rebet, cât mai ales a impactului, a umbrei pe care lupta ucrainenilor din secolul XX pentru independență o proiectează asupra generației prezente.

De aceea, ultima parte se desfășoară într-un cimitir în care crucile poartă tridentul și în care două tinere femei își pun întrebări legate de trecutul național, de ce înseamnă războiul actual. Totul dintr-o perspectivă foarte personală, fără emfază patriotardă și fără aere propagandistice. Deși este partea cea mai puțin dramatică din film, această conversație serenă și aparent lipsită de substanță este cea care dă cea mai mare încărcătură de sens, căci meditează asupra micilor istorii, asupra căderii în desuetudine a marii istorii în fața curgerii vieții. Contrastul între tinere femei, simboluri prin excelență a vieții, care se preumblă printre morminte, surprinde tocmai tensiunea între moștenirea pe care trecutul național o proiectează asupra evoluției biologice a națiunii, mai mult sau mai puțin uitucă față de trecut.


H Episkepsi / The Visit (r. Louis Patsias, Cipru, 2025) are în centru un bătrân cu privirea pierdută, internat într-un azil. Astăzi este zi de vizită, așa că în salonul aglomerat, cei dragi îi vizitează pe ceilalți seniori. Doar la el nu vine nimeni, nici chiar la sfârșitul zilei. Ajunge în camera sa, pierdut în propriile gânduri. La un moment dat, primește totuși vizita unei femei, care ar putea să fie fiica lui, care îi vorbește despre cât de bine miroseau mâncărurile mamei, chiar și atunci când erau puțin arse.

Scurtmetrajul nu este doar despre uitarea noastră față de soarta celor mai în vârstă, ci și despre uitarea lor față de propria lor viață. Amintirile se păstrează cumva în fotografii, dar recrearea lor în minte necesită nu doar putere cognitivă, ci mai ales o prezență umană. Asta ar putea să fie învățătura acestui film pe cât de simplu schițat, pe atât de grăitor despre soarta bătrâneții neînsoțite.

Alișveriș (r. Vasile Todinca, România, 2025) ar putea să fie o introducere la filmele lui Jude care au Bucureștiul contemporan drept fundal, precum prima parte din Babardeală cu bucluc sau porno balamuc ori Nu aștepta prea mult de la sfîrșitul lumii. Are, de altfel, multe elemente comune, de la producătoarea Ada Solomon, care apare și aici într-un rol pasager sau pe actrița Ilinca Manolache. Trebuie menționată și filiera formală, Radu Jude fiind deja parte a departamentului de regie Facultății de Teatru și Film a Universității Babeș-Bolyai, al cărei absolvent este Todinca.

Scurtmetrajul începe dimineața, într-o cafenea de fițe, pentru a arăta dorințele de înavuțire sau, cel puțin, de auto-stimă, a unei precare clase de mijloc. Spun precare pentru că filmul se încheie într-o parcare întunecată, cu o secvență ce se aseamănă cu o ghilotinare.

Povestea este cea a unei femei singure și șomere, interpretată de Florentina Năstase. Protagonista încearcă de dimineața până seara, la propriu, să facă rost de o mică sumă de bani. Banii nu sunt un scop în sine, ci pentru supraviețuire (a nu se confunda cu "șpaga de supraviețuire", care e cu totul altceva!) și ar trebui să-i permită să supraviețuiască o zi sau două până când, speră ea, va putea obține un serviciu, că doar a aplicat în mai multe locuri. Deși încearcă cu toată seriozitatea de care este capabilă să își găsească o slujbă, este prinsă într-un cerc vicios al refuzului și al sărăciei. Totul se desfășoară pe fundalul unui peisaj urban infestat de reclame la jocuri de noroc și alte asemenea forme de câștig facil, dar iluzoriu. Prin suprapunerea acestor zeci de reclame, surprinse prin fotografii și transpuse ca atare în film pentru a crea un impact și mai mare prin imobilitatea lor, transpare tocmai această teză a disperării unei întregi generații vulnerabilă nu doar la sărăcie, ci și la îndoctrinarea cu iluzii. Și aici se urmează estetica lui Jude de a utiliza fotografii în propriile filme, fără comentarii, așa cum a făcut în Nu aștepta prea mult de la sfîrșitul lumii, cu o serie de fotografii tăcute ale crucilor care, pe Drumul Morții, adică fosta magistrală a Moldovei E85, sunt mai numeroase chiar decât kilometrii șoselei.

Tot de la Jude moștenește și o predilecție pentru colaj. Alături de povestea propriu-zisă, mai vedem și o serie de fotografii care aduc aminte de estetica cotidianului umil al pictorului Lucian Prună, artist care face de altfel subiectul documentarului Pensule și Ambalaje / Brushes and Packaging (r. Andu Paul) în calupul Îndepărtări - Scurtmetraje documentare (II) la cineMAiubit, 2024.

O valoare importantă pe care o deține este o coadă împletită, pe care încearcă să o vândă fără succes sau, oricum, pentru prea puțini bani. Dar nu acel păr deja tuns ar putea să fie soluția temporară, ci însuși părul ei. Alișveriș înseamnă, până la urmă, o tranzacție încheiată cu succes. Originea turcă a cuvântului din titlu (în traducere literală înseamnă "vânzare-cumpărare") este bine aleasă. Peisajul bucureștean, oricât de mult pedigree și-ar căuta cu sintagma de "micul Paris" (apropo, Parisul nu a fost niciodată "Marele București"), este și va rămâne mereu un teren sălbatic balcanic. Aici, mai ales în post-comunism, pauperitatea ne pândește mereu, pe noi toți, de după colț.

În particular, mi-a plăcut și o coda cu o înregistrare a lui Andrew Tate care primește din public o bancnotă și declară: "Iată, mai am cu ce să trăiesc încă o zi". În contextul acestui scurtmetraj, descentrează această poveste de succes din montura sa feministă pentru a încadra, mai bine aș zice, în contextul riscului de sărăcie lucie a unei mari părți dintre tineri români.

Se poate spune că Todinca integrează coerent influențele pe care le-a primit, de la Jude la pictorul Lucian Prună, pentru a propune o direcție de estetică cinematografică în care chestiunile sociale sunt recentrate nu doar printr-o critică dureroasă de sorginte neorealistă (așa cum a făcut-o Noul Val Românesc), ci printr-o estetizare a vulgarului și a țipătorului. Aici, nu pauperitatea în sine este cea mai mare problemă, ci atracția facilă a trofeelor capitalismului și, implicit, neputința de a vedea frumusețea umilă și ascunsă din cotidian.


Bunica / The Granny (r. Aleksa Trayanova & Kalina Dimitrova, Bulgaria, 2025) În pofida numelui care ar putea să ne ducă cu gândul la evocarea unui portret tandru, Bunica construiește un portret mult mai nuanțat despre frustrarea în fața funcționării frustrante a instituțiilor. Ne prezintă o bunicuță ce intră într-o sală de așteptare, care apoi începe să își facă loc insidios, dar hotărât, un fel de dat din coate pentru a obține ceea ce își dorește (un loc pe scaun, liniște, poate chiar un loc în față la ghișeu). După ce elimină lejer un bărbat, își dă seama că noua sa rivală este pe măsura talentelor sale ascunse de războinic. O influenceriță fashionistă începe să îi facă concurență și să o înfrunte prin tot felul de gesturi mici, dar tăioase. De aici, începe un război între generații, care se va termina însă cu o alianță acestora împotriva monstrului impersonal care se pare că le va supraviețui amândurora.

Bunica / The Granny prezintă, cu mult umor și un ascuțit simț de observație, armele pe care le au femeile la îndemână. Acestea sunt diferite nu în ceea ce privește eficiența, ci adaptate în funcție de vârstă și de modul în care pot să manipuleze așteptările sociale în ceea ce le privește.

Codul culorilor este clar: bunicuța este gri spălăcit, tinerica este roz bombon. De fapt, poate culorile sunt prea evidente, nu-i așa? Oricum ar fi, importantă este coluziunea care începe să se dezvolte între cele două femei atunci când încep să realizeze că nimic bun nu le va aștepta din partea behemotului cu ghișeele sale reci, așa că decid să lupte împreună împotriva dușmanului comun. Așa cum spuneam mai sus, cu umor...

Însă, ne-am putea întreba, împotriva cui ar putea să fie utilizate aceste arme ca farmece subtile dacă nu împotriva bărbaților, căci în acest scurtmetraj nu apare nici un bărbat cu rol important. Păi, ce dușman mai abstract, mai întins și în același timp mai odios decât o birocrație fără chip și fără nume?

Glitter Kiss (r. Augustė Gerikaitė, Lituania, 2025) este o poveste despre singurătate și ieșirea din ea, chiar și atunci când asta înseamnă depășirea unor prejudecăți. Titlul provine de la numele de scenă al unui travestit, un bărbat tânăr care cade pradă unor homofobi. Dar nu acesta este protagonistul poveștii, ci un bătrân singur și nesuferit, care se trezește fără voia sa implicat în salvarea tânărului. Transformarea vine din urgențele înșiruite în care îl pune viața: este primul care îl vede rănit și cel care cheamă salvarea. Dar, cu timpul, va ajunge singurul și ultimul care rămâne la căpătâiul său, asumându-și integral propria umanitate.

Relația care se dezvoltă este schițată prin intermediul unei poșete feminine cu paiete, care aparține lui Glitter Kiss și pe care bătrânul începe să o strângă la piept ca și cum ar aparține cuiva drag și chiar doarme cu capul pe ea pe holurile spitalului. Lucirea paietelor devine astfel un simbol de speranță, iar contrastul față de înfățișarea gri, obosită a bătrânului indică posibilitatea unei noi vieți, a unui sens dat de comuniunea și responsabilitatea inter-umană.

Interpretarea este excelentă, căci păstrează pe tot parcursul filmului aparența de mofluzenie, de proastă dispoziție specifică bătrânilor și bolilor cronice pe care aceștia le au de înfruntat, dar, în același timp, reușește să imprime o naturalețe gesturilor de omeni și deciziilor de asumare a întrajutorării. Pe de altă parte, construcția protagonistului suferă de o anumită simplitate, de lipsă de profunzime. Nu doar că nu știm cum a ajuns să fie în această stare de răutate și singurătate și nici cum a ajuns să își dezvolte atât de puternic un sentiment patern, dar nici eventualele potențialități queer ale acestuia nu sunt dezvoltate.


Privite împreună, aceste scurtmetraje nu compun un discurs unitar despre lumea contemporană (caracteristică destul de comună a acestor selecții, condamnate inevitabil la eterogenitate). În schimb, ele insistă, cu succes, așa cum o face orice scurtmetraj reușit, asupra fisurilor din universul nostru. Din aceste zone de tensiune dintre real și arta cinematografică se desprind mai mereu, imperceptibil, imponderabil, gesturi de recuperare - fragile, ambigue, dar umane și valide. Sau, cel puțin, aceasta este senzația cu care eu, personal, rămân după ce vizionez astfel de programe.

Într-o perioadă dominată de războaie și alte mecanisme impersonale nimicitoare, aceste scurtmetraje, și altele ca ele, se încăpățânează să sugereze că sensul nu dispare, ci se retrage în detalii - și că tocmai acolo, în margine, așa cum este și zona aceasta a cinematografiei de artă, continuă să se joace ceva esențial pentru faptul de a rămâne om. Adevărata lor coerență nu stă atât în temele comune, cât în încăpățânarea de a căuta omenescul acolo unde el este amenințat sau pare chiar pierdut: într-un document de arhivă despre bolnavi în stadii terminale, într-o conversație fără miză aparentă cu un amnezic, într-un schimb dureros în capitalismul sălbatic, într-o alianță improvizată sau într-o grijă neașteptată față de aproapele. Cu alte cuvinte, exact acolo unde te aștepți mai puțin.