Fără să își propună neapărat explorarea acestei caracteristici de bază a faptului de a fi om, calupul de filme documentare de la Festivalul de film studențesc cineMAiubit, 2024, reușește să dezbată și să prezinte plecarea în diferite ipostaze: retragerea la țară pentru a picta (Pensule și Ambalaje), migrația economică pentru a agonisi pentru sine și pentru generațiile viitoare sau chiar gesturi mai aparte, precum a fi ridicat cu cârlige înfipte în propria piele pentru a experimenta părăsirea pământului prin propria forță a tegumentului. Tot asupra propriului trup este și tranziția de gen, făcută spre părăsirea vechiului și câștigarea presupusului sine adevărat, cel spiritual.
Homo viator, umanitatea definită de călătorie, de eterna mișcare către împlinire, nu este o declarație explicită, dar este o atitudine și, mai rău decât atât, un destin inexorabil. Fuga devine un fel de asceză, pentru că întotdeauna este un preț de plătit: în durere, în dor, în sânge, în socializare. Căci, oriunde am fugi, de sine sau de ceilalți, moartea ne va ajunge din urmă și singurele lucruri care vor rămâne pe loc, chiar dacă ignorate probabil de cei din viitor, vor fi mărturiile noastre, precum jurnalele.
Pensule și Ambalaje / Brushes and Packaging, România, UNATC,
Regie: Andu Paul, Scenariu: Andu Paul, Imagine: Evelin Milu, Montaj: Alexandru Săvescu, Sunet: Alexandru Săvescu, Distribuție: Lucian Prună
Sinopsis: Pictorul contemporan Lucian Prună pictează fragmente din viața românilor, transpuse în naturi moarte - inclusiv tradiționalii mititei cu muștar.
Filmul începe cu bucăți dintr-un interior dezolant, dezordonat, aproape dezgustător. Vedem chiștoace de țigări, ambalaje de alimente, de pufuleți, de cola, coji de semințe. Pentru început, ni se sugerează că vom avea drept protagonist vreun alcoolic sau vreun sărman plecat cu duhul. Spre plăcută surpriză, își face apariția un fotograf. Este pe un morman de ceva, uitându-se atent în jos la peisajul ciudat din cameră. Apoi, rapid, suntem introduși în lumea pictorului Prună, specializat în naturi moarte contemporane și neaoșe. Se reclamă în tradiția picturii europene ce a fost obsedată de asemenea scene care vorbesc mai degrabă despre pântecul omenesc și dorințele sale decât despre spirit și năzuințele lui. Iar în picturile sale, micii românești, adevărată declarație de identitate culinară, ocupă un loc central.
Lucian Prună, îmbrăcat în hanorac și cu o șapcă ce aduce mai degrabă a vreunui neighborhood din State decât cu un fiu al satului oltean, își justifică relația cu pictura: nu a avut încredere în vocația sa până când, printr-un act de voință, a decis că poate să trăiască din practicarea acestei arte și, ca urmare, trebuie să o practice constant.
Trecem și prin aventura bisericească a acestuia: a fost și pictor de biserici. Însă, această direcție s-a dovedit a fi o fundătură.
Pensule și ambalaje ne prezintă un portret captivant al unui pictor contemporan, care reușește performanța nu doar să trăiască din arta sa, dar și să ne aducă sub ochi realitatea ignorată, deși atotprezentă, a ambalajelor și a alimentelor care ne înconjoară.
Renaissances / Renaissances, Belgia, HELB
Regie: Naomi Noiret, Imagine: Léonore Wastrat, Montaj: Gilles Bastings, Sunet: Félix Kempf, Producător: Iris Sondag
Sinopsis: Lukas, născut ca alt gen, ne vorbește despre evoluția și tranziția lui fizică și psihică, precum și evoluția părinților săi. O evoluție paralelă, pe care o descoperim prin intermediul acestui documentar.
Din păcate, scurtmetrajul nu aduce nimic nou în discuție. Este doar o piesă de propagandă, fără imaginație și chiar și fără empatie, în pofida interviurilor care se vor emoționante atât cu protagonista, cât și cu părinții ei. Are o oarecare valoare de mărturie pentru efectele operației și tratamentului de schimbare de sex, dar aceasta este strict ca oglindă a ceea ce se întâmplă unui om, mai ales din punct de vedere hormonal, cum este îngroșarea vocii. Documentarul nu trece dincolo de această suprafață a exteriorului pentru a explora resorturile intime, psihologice, nesiguranța de gen sau disforia. Acestea nu sunt documentate, ci luate de-a gata. Așa că ai senzația că este doar o reclamă la clinicile care fac aceste mutilări mai degrabă decât o documentare a fenomenului.
Al Doilea Cernobîl / The Second Chernobyl, România / UNATC,
Regie: Norbert Boda, Imagine: Petru Eftimie, Montaj: Pascal Emanuel-Nicolae, Sunet: Pascal Emanuel-Nicolae
Sinopsis: Acest documentar relatează evenimentele scurgerii de cianură din 2000 la Baia Mare (numit "Al Doilea Cernobîl"), și, în același timp, prezintă nivelul de distrugere apocaliptică la care a ajuns mineritul în România.
Scurtmetrajul aparține selectei categorii a documentarelor care reușesc să îți extindă orizontul în timp ce îți dezvoltă și gândirea critică, regalându-ți, în același timp, și retina cu imagini estetizante a unor peisaje dezolante. Deși a dispus de resurse minime, echipa de producție a reușit într-un număr limitat de minute să prezinte un eveniment major și controversat, să exploreze consecințele acestuia și, în același timp, să se uite și spre un posibil viitor al mineritului.
Dincolo de calitățile intrinseci, filmul are și meritul de a te provoca să descoperi mai mult pe această temă: ce a fost, de fapt, acel dezastru ecologic? a fost sau nu a fost? care este situația mineritului acum? ce se mai aude de Roșia Montană? ce ar trebui să punem în față - industria minieră sau siguranța mediului? Cu alte cuvinte, setează exact tipul de atitudine pe care ar trebui să îl dezvoltăm pentru a fi cetățeni informați, și nu doar urmăritori pasivi a ceea ce ni se livrează ideologic.
18o Celsius
Belgia / Belgium, IAD,
Regie: Jeanne Clerbaux, Scenariu: Jeanne Clerbaux, Imagine: Katrine Mourad, Montaj: Bastien Joachim, Sunet: Martin Kadaifçioglu
Sinopsis: Țin jurnalele dintotdeauna. Căutând răspunsuri despre teama pe care o am referitor la trecerea timpului, îmi chestionez relația cu memoria prin jurnale, altele decât ale mele.
18oCelsius este temperatura la care se păstrează hârtia cel mai bine. Este, dacă vreți, opusul a 435oFahrenheit, temperatura la care același material care ne-a conservat atât de bine amintirile, se distruge prin ardere.
Jeanne Clerbaux nu este însă interesată de cultura înaltă, de operele gândirii și simțirii omenești care transcend veacurile. nu o interesează oamenii mari, ci cei obișnuiți. Ce amintiri rămân după cei care nu scriu, nu creează, ci doar citesc, se bucură de operele de artă ale celorlalți. Iar pentru a medita la amintiri, ce cale mai bună este decât de a vedea ce înseamnă un jurnal: cum este acesta păstrat, cum este copiat. Adesea, într-un jurnal, după o modă veche și fermecătoare, sunt păstrate presate flori de câmp. Mumifiate pentru veșnicie, acestea vin să înfrumusețeze și să însoțească jurnale, așa cum, fragile și rapid ofilite, sunt puse lângă morminte.
În același timp, 18o Celsius este și o temperatură de primăvară: seva vegetală este iarăși înălțată, ca într-o promisiune a nemuririi prin viață.
18o Celsius rămâne o meditație optimistă, chiar dacă puțin nostalgică, instructivă și poetică în același timp.
Doamne fă din leu dolar / There are no fir trees here,
România, UNATC,
Regie: Valentin-Rareș Fogoroș, Scenariu: Valentin-Rareș Fogoroș, Imagine: Valentin-Rareș Fogoroș, Montaj: Alexandra Diaconu, Sunet: Robert Alexiu, Producție: Valentin-Rareș Fogoroș
Sinopsis: Prin intermediul imaginilor de arhivă, filmul explorează imensul impact al migrației asupra identității, subliniind felul în care oamenii dezrădăcinați tânjesc după "acasă", dincolo de barierele reprezentate de continente sau generații.
Cea mai traumatizantă migrație a fost cea începută în anii '90 către Italia și Spania, în care mai mult de 5 milioane de români s-au despărțit, adesea ireversibil, de locurile în care au crescut. Însă, înainte de asta, au fost și alte migrații, temporare, mai puțin seismice. Una dintre ele a fost cea a foștilor locuitori ai Imperiului care au plecat peste Atlantic, tocmai în America. În filmul de ficțiune, aceasta a fost surprinsă și romantizată, chiar deturnată ideologic, în trilogia western a lui Dan Pița: Profetul, aurul și ardelenii (1978), Artista, dolarii și ardelenii (1980) și Pruncul, petrolul și ardelenii (1981).
Migrația spre America este văzută aici neficționalizat, prin prisma înregistrărilor video de familie. Dorul de casă este un leitmotiv, uneori atât de des adus în față, încât ai impresia că s-ar putea ca oamenii astfel filmați să nu spună altceva decât ceea ce cred ei că ar trebui să se audă, însă nu neapărat adevărul.
Dar scurtmetrajul mai are un element interesant: spune ce se alege după generații de averea făcută cu prețul înstrăinării, mai scurte sau mai îndelungate. Proprietățile imobiliare, în înțelepciunea comună cea mai puternică legătură cu pământul, cu glia, devin pur și simplu niște pasive. Dintr-un reflex de păstrare a identității, futil de altfel, rămâne un îndemn ca pământul și casele să fie vândute tot în familie, către veri sau alte rude mai îndepărtate, însă, de fapt, nimănui nu-i mai pasă.
De aceea, explorând migrația în familie, documentarul trimite către altceva: către creșterea individualismului în ultimul secol, către prețuirea mobilității într-o lume din ce în ce mai globalizată și, paradoxal, către cât de puțin se pierde cu adevărat în toată această aventură umană. Este, de fapt, revanșa realității socio-economice în fața plângerilor de băjenie de altădat'.
Cei de sus / The Ones From Above, România, UNATC
Regie: Rareș Gabriel Vasilca, Imagine: Rareș Gabriel Vasilca, Montaj: Rareș Gabriel Vasilca, Sunet: Ioan Buzatu, Producție: Rareș Gabriel Vasilca
Sinopsis: Modern Primitive, singura echipă de suspensii de corp din România, s-a despărțit. Membrii, Dragoș, George și Ovidiu s-au reorganizat separat și continuă să facă suspensii de corp, fiecare în stilul său.
Intrăm într-una dintre sub-culturile tinerilor din ziua de azi: lumea subterană la propriu a body modification, adică a piercing-urilor, tatuajelor și altora asemenea. Însă, între toate acestea, vizibile și relativ cunoscute publicului, mai este o perlă a coroanei: body suspension, adică ridicarea corpului în aer de cârlige înfipte adânc în carne. Practica are o latură teribilistă, specifică tinerilor, dar a dezvoltat și una spirituală: abandonarea unui sine vechi și păcătos și dobândirea unei noi conștiințe prin această levitație ajutată de căngi.
Accentul cade pe pregătirea unei asemenea intervenții. Vedem tot felul de tineri și tinere ale căror trupuri sunt acoperite cu tatuaje, înțelese probabil ca o operă de artă la purtător. Atrage atenția amestecul unei atitudini de profesionist, care cuprinde schimburi de experiență în străinătate, documentări pe YouTube, cu un jargon spiritualist, totul într-o atmosferă relaxată, protectivă. Imaginile corpurilor suspendate sunt puternice și ațâță curiozitatea atât asupra motivelor, cât și a experienței în sine. Deși documentarul are o durată generoasă, mi-ar fi plăcut ca tocmai aceste aspecte subiective să fie mai profund explorate, iar conversațiile cu cele care au trecut prin asta să fie detaliate îndeajuns pentru a înțelege fenomenul dinlăuntru. Din păcate, documentarul vorbește mult despre niște neînțelegeri ale celor care susțin această practică, iar asta devine la un moment dat enervant, pentru că nici nu ni se oferă elemente concrete, și oricum, nu despre asta e vorba în film.
Oricum ar fi, scurtmetrajul permite ieșirea din zona de confort vizual și cunoașterea parțială a unor practici aparte.
Winterblüte / Winter Blossom, Germania, IFS Köln,
Regie: Emma Gatena, Scenariu: Emma Gatena, Imagine: Emma Gatena, Montaj: Emma Gatena, Sunet: Emma Gatena,
Distribuție: Moni Tetzlaff-John, Jörg Reymann
Sinopsis: Winter Blossom documentează înstrăinarea dintre o mamă și un fiu, cauzată de o tragică pierdere de acum mai bine de 20 de ani.
În pofida scurtimii sale, acesta este un documentar intens. Cu o imagine excelentă și un scenariu minimalist, ne face să simțim durerea imensă cauzată de înstrăinarea apărută între un fiu și o mamă din cauza morții unui alt frate. Între cei doi are loc o conversație la telefon, iar restul ne este explicat prin voce din off, totul pe un ton mai degrabă nedramatic, însă din care răzbate durerea.
În același timp, prin grosplanuri bine gândite și minunat surprinse, cei doi sunt excelent portretizați. Universul masculin, dur, al bărbatului care lucrează într-un garaj este contrastat cu cel burghez, curățel, al mamei. Acolo unde mama se bucură de porțelanuri, mărgele și lustre, fiul trăiește printre scule de reparații, murdare, dar de calitate.
Descarcă brosura cineMAiubit 2024 aici.