Spre lauda lui, domnul Alexandru Dabija și-a regândit textul într-o cheie parodică, doldora de interpretări comic-tembele și actual-absurde, validate de contextul unui cotidian social-politic tot mai strâmbat-deraiat-avariat. Pe scena de doar câțiva metri pătrați de la Act, totul (acțiune, personaje, decoruri) se vede obligat să suporte și să surmonteze criza de spațiu; astfel încât semnele teatrale sunt tratate printr-o concentrare și esențializare feroce (adunarea electorală din actul III nu are alți participanți în afara celor din primul act - ei vorbesc, ei se aplaudă, ei se încaieră) animate uneori cu viteza jocurilor on line, ceea ce conferă acțiunii un dinamism pe alocuri exploziv, provocând spectatorul la o participare aproape "bouche a bouche" adesea sufocantă, dar cu atât mai incitantă. Peste toate, același public "teatral-electoral" devine el însuși parte a acțiunii - soluție de vaccinare terapeutică la primejdioasa și tot mai răspândita contaminare aurie.
Alte găselnițe inteligent cotidienizate sunt: "sala de forță" din debutul piesei, în care Tipătescu, echipat în izmene de body building, este antrenat și susținut de Pristanda; harta României de la 1883, fracturată și răsucită oarecum spre Vest, semănând oarecum cu o Elveție mai "suplă"; un / o Brânzovenescu - femeie, ba încă una afurisită, á la Mița Baston, care-l ține zdravăn sub papuc pe Farfuridi, mai ceva ca Joițica pe Trahanache. Dar, mai ales, costumele cazone ale tuturor actanților - un fel de curat murdar / civil militar, expresie a unei democrații absolut(ist) originale și, firește, zdravăn iliberale, în care doar un tăntălău alcoolic se mai poate întreba, patetic-ridicol, cu cine să voteze.
Deși înghesuit, cum spuneam, în spațiul extrem de parcimonios al scenei-arenă, spectacolul are ritm. Sarabanda de gag-uri se răstoarnă și dă pe-afară, spărgându-se în capul spectatorilor. Valurile mării, sau găleata cu lături? Costumele Mariei Miu se decupează pregnant pe imaginea scenică, iar un obiect precum masa de prezidiu își joacă rolul ei hâtru în câteva momente definitorii pentru desfășurarea ostilităților.
O distribuție "aleasă" (de prin diverse alte trupe) susține, în genere cu aplomb, proaspăta viziune dabijiană. Și aici, câteva călcături în răspăr, pot lua prin surprindere: Marcel Iureș aduce în mijlocul zăpăcelii un Agamemnon Dandanache statuar, verde și șiret în a-și juca atout-urile celui definit chiar de Caragiale drept "mai prost ca Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu". Deloc zaharisit, dar înzestrat cu perfidia unui "Naș" mafiot, adică uns cu toate alifiile și purtându-și dezinvolt și cinic, amenințarea la butonieră, cel ce se recomandă răspicat și amenințător "Dandanachis", este gangsterul în uniformă, care știe că el a stăpânit și va stăpâni for ever regulile jocului. Marian Râlea face un Trahanache a cărui șiretenie devine corozivă și... cât pe-aci să dea în clocot. Ai zice! Prima scenă cu amicul Tipătescu (Lucian Iftime) este incendiară, de zici că acum îl va lua de gât pe Bibicul poltron, Ca și ipostaza de sub masa-tribună, de unde trage sforile în timpul așa-zisei adunări electorale. Pristanda-ul lui Alexandru Jitea rămâne sluga unsuroasă, gata oricând să schimbe jupânul și să bage șișul în cine trebuie, eterna basma-curată și, la nevoie, bucată de hârtie igienică. Dacă Brânzoveneasca (Ruxandra Maniu) izbutește o performanță remarcabilă în felul autoritar-țățesc în care îi ține căpăstrul unui caraghios de Farfuridi-Mop (Ionuț Moldoveanu), mai efeminat chiar decât ea apare Dan Rădulescu într-un Cațavencu cochețel-unsuroșel, numai bun de ținut la sân de o Zoe apelpisită căreia pare a-i cam lipsi tocmai feminitatea (aia cu draci peste erotism și damful de mahala peste ifosele de cocoană) - (per)versiune cu care se luptă din greu, și nu neapărat victorioasă, o Oana Predescu picată acolo, parcă, din alt spectacol. Cetățeanul turmentat și veșnic jovial (Iosif Paștina) își păstrează farmecul de ipocrit parfumat cu băutură, de canalie ingenuă care o știe (el ce știe!) pe Coana Joițica de "damă bună". Bună rău! Autoritar și laș, conștient de farmecul lui de berbant irezistibil, Lucian Iftime pare, în această ipostază tipătesciană, viitorul luminos. Nu-i rămâne decât să fie cumințel, să servească și să lingă cum, când și pe cine trebuie, pentru a parveni, în timp, la puterea diabolică a modelului detestat care rămâne veșnicul Dandanache.
Singurul lucru pe care chiar nu l-am înțeles, din toată această spumoasă ispravă teatrală, este interdicția în sala de spectacol a copiilor sub 14 ani?! Da, poate că Teatrul Excelsior, cel profilat pe copii și tineret, e la doar câteva sute de metri distanță. Dar, altfel... ce? Am mai întâlnit, din nefericire, aceeași interdicție (și tot sub 14 ani - parcă s-ar... se intra doar cu Cartea de identitate!), cu destul timp în urmă, la un spectacol al lui Victor Ioan Frunză cu Steaua fără nume. Dar acolo, cerberița de la poartă (persoană importantă, nu spui cine) nu o juca, ci chiar părea a fi o veritabilă Domnișoară Cucu. Nu, zău... ce-aveți, măi oameni buni, cu adolescenții care chiar vor să vină la cea mai vestită piesă a lui Caragiale? Căci sunt, de mult, mai tari la machiaverlâcuri de tot felul. De ce să te comporți ca o prăvălie oarecare, ce vinde (deși nu ar avea voie să o facă) țigări și băutură?
(foto: Alex Iureș)