O scrisoare pierdută, de la Teatrul Act din București, regia semnată de Alexandru Dabija, a fost prezentă în Festivalul de Teatru Piatra Neamț ediția 37, destinzând atmosfera după o primă zi marcată de ororile unui Richard maniac. După alarmele și sunetele de chemare auzite ocazional ne-am putea da seama că suntem într-o bază militară (condusă de interes și adulter). Dar faptul că suntem într-o bază militară nu schimbă povestea, ci poate dă o aparență de siguranță și ordine care contrastează cu haosul relațiilor, iar gradele nu aduc autoritate reală, ci doar o disciplină fragilă, gata să se destrame la prima scrisoare rătăcită.
Decor minimalist, cu o hartă a României diferită față de cea pe care o știm, un podium de comandă și vreo două mese, pe care sunt plasate stategic elastice de antrenamente de forță, de care Tipătescu (Lucian Iftime), trage cu patos, de parcă totul ar depinde de elasticele lui (relația cu Zoe depinde în mare parte), gestul devenind inutil de serios.
Tipătescu este ținut sub vraja lui Zoe (Oana Predescu), româncă adevărată, câteodată o femeie pasională în iubirea care știe exact cum să o folosească, câteodată cu alură de comandant prin bază, la cum mărșăluiește pe acel podium plasat strategic, înălțând oamenii față de mulțimea adunată să îi vadă și să-i audă ce au de zis (mulțimea fiind publicul). Într-un spectacol dominat de uniforme și grade, ea pare singura care nu are nevoie de ele, purtând culori care mai înveselesc imaginea de ansamblu (costume: Maria Miu). Leșinurile apar la comandă, iar manipularea devine o formă de eleganță.
Domnul Zaharia Trahanache (Marian Râlea), colonel de modă veche, cu un calm suspect și probleme cardiace care par să apară exact când situația scapă de sub control. Exagerează cuvintele, le pocește, le mutilează aproape copilărește, iar din asta se naște un absurd foarte bine dozat: un om care pare permanent depășit, dar care înțelege mai mult decât lasă să se vadă.
Polițaiul Ghiță (Alexandru Jitea), un om mândru de copiii de acasă, fidelitatea transformând-o în oportunism bine disciplinat, cunoscător în abrevierile de tip chat. De asemenea, mâna dreaptă a lui Tipătescu în antrenamentele cu elastice, încercând să pară politicos și bine manierat când e privit.
O Brânzovenească (Ruxandra Maniu) cu un tupeu debordant și un mod de a vorbi direct, de parcă scena ar fi un bazar în care fiecare încearcă să vândă cea mai tare variantă a adevărului. Un Farfuridi (Ionuț Moldoveanu) care e mai drept, obsedat de integritatea partidului, într-o contradicție savuroasă în care "iubește trădarea", dar nu poate accepta pe cei care o practică. Împreună cu Brânzoveneasca, formează un cuplu comic construit pe ilogic și siguranță de sine dusă până la absurd.
Foiala prin Sala Mare de la TT amplifică permanent dinamismul spectacolului, personajele intrând și ieșind de unde apucă, inclusiv din podeaua scenei, din "temnița" improvizată a lui Cațavencu (Dan Rădulescu). Între încercarea de a părea puternic și momentele în care se subțiază vizibil, Cațavencu alternează între discurs sau cereri hotărâte și un ton aproape rugător, ajungând, săracul, cel mai afectat fizic până la sfârșitul alegerilor, mai ales după apariția unei ființe neașteptate în încăierarea de la proclamarea candidatului.
Cetățeanul turmentat (Iosif Paștina) pare adus de pe apa sâmbetei, cu o curea mai mult pe lângă pantaloni și o prezență care îl face să pară omul ideal pe care îl iei cu tine oriunde, fără să știi exact de ce. Are "de toate" prin buzunare, de la păhărele la scrisori cu destinatari necunoscuți, și o confuzie funciară care îl face, paradoxal, cel mai sincer dintre toți.
Un Agamemnon Dandanachis (Marcel Iureș) crescut pe la franțuzi, apare cu o lentoare calculată, aproape amenințătoare în liniștea ei, întreruptă de mici izbucniri de energie. Prezența lui modifică imediat tabloul, inclusiv prin costumul militar alb imaculat, care îl separă vizibil de restul personajelor și îi dă o autoritate aproape intangibilă. Povestește despre "machiavelicurile" vieții cu o naturalețe de om care nu mai are nimic de demonstrat, un veteran al înșelăciunii care depășește fără efort ipocrizia lui Cațavencu și restul scenei politice. Chiar dacă pare obosit de timp, nu a renunțat la plăcerea de a observa lumea (mai ales damele).
Un ansamblu de personaje care mută spectatorul de la a râde de ele la a râde cu ele, într-o ironie dusă până la limită, toate îmbrăcate în uniforme militare care le uniformizează exterior, dar le amplifică ridicolul interior. Sub această ordine aparent strictă, fiecare tipologie își păstrează haosul propriu: de la logica strâmbă a discursului politic până la confuzia perfect sinceră a celor care nu înțeleg exact jocul, dar îl joacă oricum.
Și, cum e tradiția la români, un păhărel își găsește mereu locul, oriunde și oricând. Dar când ocazia e cu adevărat "specială", devine strategie. Așa că o rundă de shoturi închide elegant tot, manoperele, negocierile și, bineînțeles, eterna pierdere a scrisorii, pe beat de Dusmania de la Partizan.
Iar de acum înainte, chiar dacă o scrisoare și-a găsit destinatarul, vor exista altele fără adresă și nume. Textul lui Caragiale are un farmec care va atrage tot mai multe citiri și recitiri, pentru că nu pare să se demodeze, ci doar să-și schimbe ora la care intră în scenă, de fiecare dată exact când cineva spune că "de data asta e altfel".
(Foto: Alex Iureș)