Iată de ce prefer să-i ascult, cu interes, cuvântul generic asupra textului ales și a motivațiilor care i-au guvernat opțiunea proaspătului regizor, acum și cu acte-n regulă:
Relevanță? Forme noi? Sensuri originale? Cuvinte și concepte interogative "aruncate" imediat către regizor atunci când se anunță o montare cu un text clasic. Chiar și piesele lui Cehov, al cărui nume se pronunță în lumea teatrului însoțit de un oftat și o înclinare melancolică din cap, nu scapă de aceste chestionări deja standardizate.
Într-o lume a smartphone-ului, a AI-ului sau a livrărilor la domiciliu, mai e loc de nostalgii provinciale? Se spune că "Trei surori" e o piesă a așteptării, a lipsei de inițiativă. Eu cred, mai degrabă, că e despre decizii greșite. Personajele caută un sens în viață și, pentru că lumea nu le oferă unul, se refugiază ba în muncă, ba în iubiri neîmplinite, ba în alcool sau într-un iluzoriu viitor "luminos". Și devin ridicoli fără să știe că sunt ridicoli. Și noi râdem în timp ce ei se lamentează, plâng și își declară dragostea. Și da, râdem de ei, nu cu ei!
La fel ca în "Mitul lui Sisif" al lui Camus, Cehov propune aceeași temă avant la lettre: oamenii trăiesc cu un fel de speranță proiectată în viitor, iar viața va avea sens mai târziu - atunci când vor ajunge acolo. Moscova nu e, deci, "un oraș" pentru cele trei surori sau pentru fratele lor, ci e un "loc imaginar" în care cred că totul e posibil: și fericirea, și realizarea profesională, și marea iubire.
Ce poate fi mai relevant, în lumea de azi, de ieri sau de mâine, decât acest "a visa cu ochii deschiși"? O facem cu toții, doar că îi dăm un alt nume. Îi spunem "planning". Și, în timp ce contemplăm viitorul, lumea din jurul nostru se schimbă, ceva apăsător plutește în aer, iar singura mantră posibilă e că "trebuie să trăim, trebuie să trăim!". Dar încă nu știm de ce. - Dragoș Huluba
Remarc, din capul locului, respectul profund declarat pentru ARTA TEATRULUI, în cazul de față al teatrului de idei: cel vechi de peste două milenii și, în care, personajele sunt oameni, nu doar concepte sau (și mai și...) "proiecții". În care sufletul omenesc rămâne, orice ar fi și orice s-ar zice, esența demersului dramaturgic. Unde bucuriile ori suferințele, încurcăturile, adversitățile și atâtea altele sunt autentice (nu doar proiectate, speculate, încropite uneori în haine și de împrumut), surprinse cu înțelegere și minuție, analizate cu respect prin filtrele culturii universale, prin experiențele de viață ale creatorului - fie că acesta s-a numit Sofocle sau Shakespeare, Moliere sau Ibsen, Caragiale sau Cehov. Acele texte, validate de timp și păstrate cu respect în memoria teatrului universal, oricât și oricum ar fi trecut timpul (modele, conjuncturile) peste ele. Nici că se putea o reverență mai nobilă în fața acestui TEATRU decât cea asumată de regizorul Dragoș Huluba cu acest(e) Trei surori.
Sunt convins că nu i-a fost simplu să se aventureze în această schimbare de stil. Să se întoarcă și să îndrăznească, în ritmurile trepidante ale cotidianului și plină agitație postmodernistă, un spectacol atât de închegat, de dens și de bine așezat, cu păstrarea parfumului de epocă de acum un secol și ceva, dar privit, cu decență și măsură, prin prisma sensibilității contemporane. Și să se încumete la abordarea - profundă, decentă, elegantă- a unui text de o bogăție caracterologică, emoțională și semantică... așa cum numai un Anton Pavlovici Cehov a fost, iată, în stare să conceapă.
Pentru că lumea celor trei surori apare, azi, ca o dantelă veche - elegantă, fragilă, poate ușor demodată, dar cu atât mai prețioasă. Și pentru că nu avem de-a face cu o simplă patină zisă vintage, ci cu un univers absolut special, plin de așteptări și dorințe defulate; cu dezamăgiri rezultate din neputințe etern omenești, totuși; cu idealuri mai mult pretențioase decât înalte, eșuate în neputință, suferință mocnită, lehamite, inconsistență... pe alocuri într-o sterilă și trecătoare disperare, oscilând între etern și trecător, duios și caraghios... totul stropit cu parfumul resemnării și, paradoxal, al nădejdii într-un viitor mai bun. De unde și titulatura de "comedii" pe care doctorul Cehov (un devotat, un generos, un chinuit, trăind sub spectrul tuberculozei care i-a și curmat zilele, la numai 44 de ani) a ținut să o aplice pieselor sale de teatru.
Azi, se joacă tot mai rar aceste comedii-bijuterii. Fără acțiune trepidantă, fără "evenimente" sau fracturi (temporale, evenimențiale), fără glanz sau strike, există temerea eronată că ele ar putea plictisi un public (de)format la școala și la ritmul breaking news-urilor, al scroll-urilor și a altor mult prea grăbite forme de trai (dacă ăsta se mai poate numi trai). Cu câțiva ani în urmă, Radu Afrim îndrăznise "un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov", trăgând acțiunea și personajele într-o Rusie bântuită de putinism. Pentru unele gusturi și habitudini, nefiresc de șocant. Mai puțin Cehov și mai multă postmodernitate zămislită dintr-o realitate turbat-aiurită, stupidă, amețitoare și amenințătoare. Văzându-l, mi-am pus întrebarea cum mai poate rezista textul original în fața unor spectatori grăbiți și, adesea, suficienți, unii fără răbdare, alții fără cultura necesară... Scriam atunci (scuze pentru autocitare): "Numai că montările zise clasice, își dovedesc nu atât limitele, cât mai ales o reală inadecvare în raport cu publicul de azi. Unul format (deformat, malformat) în raport cu noul mod de sensibilitate, respectiv de percepție pe care tehnologia, tendințele și modele (accentul pe prima silabă) ni le induc zi de zi, fără să ne întrebe dacă ne place sau nu. Destul că, majoritatea, ne adaptăm și ne conformăm lor: trend-uri (că "tendințe"-le nu mai sunt cool), style-uri etc".
Iată că dl. Huluba oferă acestor temeri un răspuns remarcabil, chiar admirabil. Montarea de pe scena mare a Teatrului de Comedie se impune printr-un respect desăvârșit al mult discutatului spirit cehovian. (Și uite că nu trenează, nu plictisește, nu adoarme; nici măcar nenorocitele de telefoane mobile nu au chinuit spectatorii agasați de sclipirea lor pe parcursul celor două ore - semn elocvent asupra stării de respect participativ din partea publicului. Lucrul interesant și bine făcut nu plictisește, atunci când se întâlnește cu un auditoriu competent și cu bun simț). Acțiunea curge fluid, dens, acumulând emoțiile. Atmosfera este admirabilă, autentică, emoționantă sau amuzantă, fără elemente "prăfuite" de recuzită sau interpretare, dar și fără găselnițe zise de efect, care să provoace perplexități sau entuziasme de clubbing. Dimpotrivă. Aportul scenografic (decor: Vladimir Turturică, costume: Ovidiu Buta) oferă un cadru ce sugerează, cu măsură și bun gust, patina timpului, soluțiile vizuale de fundal aducând, în același timp, perspectiva actualității, dar fără ostentație sau stupidități post-moderniste. Abundența de cufere metalice m-a trimis cu gândul nu doar la iluzia inconsistentă a plecării, ci și la bagajele umplute cu mult gol. Prezența unei mici și zburdalnice drone reprezintă singura trimitere - discretă, dar totuși plină de tâlc ("La Moscova!") în raport cu prezentul; dar ea apare așa... cum ai face, discret, cu ochiul către ziua de azi.
Nu voi menționa nici unul dintre interpreți (dar îi aveți listați mai jos) pentru că... unii / unele dintre ei / ele mi-au plăcut foarte mult, alții / altele... poate că au prins o seară mai puțin fastă; ori este nevoie de un surplus de rodaj? Nu mi se pare nici elegant, nici drept să fac, acum, mențiuni speciale, căci lucrurile pot evolua, sub acest aspect.
Ceea ce afirm, însă, fără nici o reținere, este că acest(e) Trei surori înseamnă succesul curajului de a te întoarce la un teatru solid, de extracție intelectuală nediluată și neamplificată artificial prin tot soiul de rețete "estetice" de ultimă oră. O reușită admirabilă, un pariu regizoral câștigat... Semn că, în spectacologia de azi, încă mai e loc pentru trecut, atunci când acesta are substanță și valoare.
(foto: Teatrul de Comedie)