Cum elevezi o comunitate dincolo de beton și politici sociale - Il Pilastro la One World Romania, 2026

Il Pilastro e numele unui ansamblu rezidențial construit lângă Bologna undeva în anii '60-'70, cu scopul de a oferi locuințe accesibile valurilor de muncitori veniți din zonele mai sărace ale Italiei la muncă. Pe atunci erau "multe locuri de muncă, erau și muncitori, dar nu erau locuințe".

Documentarul recompune jaloanele istorice esențiale, însoțindu-le cu fotografii de arhivă, însă nu prezentarea istoriei este scopul său principal, și cu atât mai puțin succesul politicilor de dezvoltare locativă. Dar nu este neapărat nici critic, recunoscând validitatea abordării politicilor sociale promovate de partidele de stânga pentru protejarea straturilor vulnerabile ale societății prin oferirea de locuințe subvenționate de stat.

O politică ce a fost blamată pe la noi de oamenii harnici și iubitori de locuințe în complexe rezidențiale moderne, cu paznic la intrare și garduri înalte și abandonată apoi, pesemne pentru a crește exorbitant, peste posibilități, chiriile din orașele noastre în scopul de a-i încuraja pe tinerii români să se ducă să muncească în străinătate. Dar în Italia, politica de locuințe sociale, adică aflate în proprietatea statului, a funcționat și încă mai funcționează.
 
Cu toată această posibilă direcție, miza filmului refuză să intre în polemici ideologice pe clivajele cunoscute (dreapta-stânga, stat social-stat minimal), fiind interesat de latura umană și comunitară care s-a dezvoltat în acest spațiu. Foarte important, avem de-a face cu o comunitate ad-hoc și post-hoc, adică formată în mod cumva artificial: întâi au fost casele, și apoi au venit oamenii. Întâi au venit în masă locuitorii, și abia apoi s-au format comunitățile. Adică, exact invers ca în orașele istorice.

Se urmăresc, în special, chestiunile culturale și educative, care s-au format și încă rezistă acolo ca o reacție tocmai la abordarea strict funcțională, de dormitor comun atașat fabricilor și uzinelor din zonă.

Formal, filmările alternează între planurile de ansamblu sau chiar aeriene cu interviuri cu persoane care au marcat comunitatea pozitiv (nu neapărat cele lăudate de autorități). Liderii locali pot să fie antrenori de box, profesoare de balet, arhitecți locali etc. Cu alte cuvinte, cei care dau conștiință unei comunități plecând de jos în sus, printr-o agregare organică, nu prin trimiterea de instrucțiuni de la primărie.

Această dorință de țesere a unor legături frumoase, naturale, între oameni care locuiesc în proximitate mi se pare că este ținta pe care vrea să o surprindă documentarul. Altfel spus, dincolo de încercarea sa de a cartografia istoric și antropologic o comunitate de muncitori construită în jurul unor blocuri, importante sunt crearea și menținerea unor sensuri împărtășite.

Toate aceste mici povești se contopesc într-o narațiune mai mare despre efortul de emancipare al comunităților muncitorești. Marginalizate din punct de vedere al resurselor simbolice și al capitalului cultural, Il Pilastro documentează tocmai acele inițiative care elevează soarta oamenilor nu din punct de vedere material sau biologic, ci legat de straturile superioare ale piramidei lui Maslow referitoare la cerințele psihologice pentru împlinirea oamenilor: dorința de recunoaștere, de stimă de sine, de conexiune.

Sunt oferite și repere despre migranții care au populat și populează cartierul. Inițial, italienii care erau proveniți din Sudul sărac erau numiți depreciativ "marocani". Însă, cu timpul, au ajuns să aibă marocani adevărați, adică imigranți proveniți din Maroc, ceea ce a condus nu doar la o confuzie amuzantă, ci și la adaptarea în consecință a raporturilor sociale.

Apropo de asta, atunci când discută despre imigranți, o excepție notabilă mi se pare că este comunitatea de români. Se discută despre integrarea persoanelor și mai ales a femeilor venite din state MENA, dar deloc despre integrarea creștinilor proveniți din Estul Europei. Și știm sigur chiar din imaginile documentarului că au fost sau poate chiar mai sunt români pe acolo pentru că apare clar firma unui magazin "DOBROGEANA" în spațiul comercial comun cartierului.

O altă excepție a documentarului este dat de comunitățile religioase, de parohiile catolice și ortodoxe sau de alte confesiuni care trebuie să se fi dezvoltat pe acolo și care, din motive pe care nu le cunosc, nu și-au găsit locul în această prezentare și pledoarie pentru comunitate.

ll Pilastro arată, în esență, că o comunitate nu se naște din planuri urbanistice și indicatori de eficiență, ci din relațiile care se țes între oameni, cu efort și în timp. Documentarul evită polemica ideologică, deși are clare simpatii de stânga. Important este că mizează pe o teză mai subtilă: acolo unde statul creează condițiile minime de stabilitate - locuire accesibilă, infrastructură socială - oamenii sunt chemați să construiască sens, solidaritate și identitate colectivă. Prin arhive și cadre aeriene, filmul vorbește despre energia și dedicarea care transformă un "cartier-dormitor" muncitoresc într-un spațiu viu, în care cultura, educația și inițiativa locală devin motoarele coeziunii și mândriei de grup.

În concluzie, Il Pilastro nu oferă doar o imagine mai la firul ierbii a unei țări cunoscute mai degrabă prin turismul său istoric. Dimpotrivă, merge mult mai departe pentru a ne introduce în viața unei comunități. Face asta urmărind tocmai elementele constitutive care, în evaluarea mai marilor decidenți de pe la noi "cheltuie, nu produc bani": cultură, educație, asistență socială, sport de masă. Și conchide, implicit, că asta constituie coloana vertebrală a unui organism social, nu capabilitatea sa economică.

Privit dinspre România post-decembristă, perspectiva propusă de Il Pilastro funcționează ca un critic implicit al situației de pe la noi. În ultimele decenii, politicile sociale au fost fie demonizate, fie lipsite de anvergură, în numele unei eficiențe economice obtuze și uneori interesat anti-etatiste.

Construcția de locuințe (cu excepția notabilă, dar discutabilă a ANL-urilor) a fost complet abandonată pieței, adesea slab reglementată. Idealul de construcție comunitară prin școală, cultură, sport a fost înlocuit de logica izolării în enclave "securizate", în complexe rezidențiale cu paznici și bariere, locuite de familii supra-îndatorate pe generații, alături de o logică a concurenței lucrative generalizate.

Așa că nu doar că am păstrat o criză istorică a accesului la locuințe, ci ne-am ales în plus și cu erodarea gravă a țesutului social: milioane de tineri împinși să ia calea pribegiei economice inclusiv din lipsă de locuințe în orașele în care mai există locuri de muncă, orașe fragmentate și disfuncționale și adesea abandonate din punct de vedere al viabilității urbanistice, relații sociale și integrare culturală din ce în ce mai precare în numele individualismului-rege.

Dar, până la urmă, lucrurile se pot schimba oricând în mai bine. Iar modelul acestui documentar poate să inspire, mai ales tinerilor, o alternativă la narațiunea dominantă. Și chiar m-aș hazarda să afirm că asta e mai puțin himeric decât pare.