Una dintre dimensiunile cele mai pregnante ale filmului este relația sa cu timpul. Martel alege deliberat un ritm lent, care permite emoțiilor să se decanteze și să capete greutate. În sala de judecată, atenția nu se fixează exclusiv asupra discursurilor oficiale, ci asupra gesturilor aproape imperceptibile, a tăcerilor și a reacțiilor celor care își apără identitatea în fața unei autorități distante. Din această acumulare de detalii se conturează o stare de oboseală și persistență, semnul unei lupte care nu aparține doar prezentului, ci se întinde pe generații. Contrastul devine astfel evident: de o parte, un sistem juridic bine înzestrat; de cealaltă, o comunitate care își susține cauza prin memorie orală și printr-o legătură profundă cu teritoriul. Sunetul joacă un rol esențial în această construcție. Refuzând să recurgă la muzică menită să dicteze emoția, Martel compune un peisaj sonor auster, dominat de zgomote care amplifică senzația de expunere și vulnerabilitate. Aerul, pașii, vibrațiile spațiului devin purtătoare de tensiune, sugerând un permanent sentiment de asediu. Această opțiune transformă experiența vizionării într-una aproape fizică, în care spectatorul nu doar înțelege, ci resimte mediul în care trăiește familia Chocobar. Filmul nu mai este doar un act de observație, ci o formă de apropiere senzorială de realitatea celor filmați.
În centrul tuturor acestor straturi rămâne însă lupta împotriva ștergerii identității. Martel aduce în prim-plan mărturii ale unor oameni crescuți într-un sistem care le-a negat existența. Povestea unei femei care a învățat din manuale că poporul ei dispăruse, în timp ce ea continua să trăiască pe acel pământ, devine emblematică pentru această ruptură. Pentru a contracara această absență impusă, filmul recuperează arhive personale, fotografii vechi, deteriorate de timp, care funcționează ca dovezi ale unei continuități refuzate oficial. Aceste imagini nu sunt simple relicve, ci forme de rezistență, prin care comunitatea își revendică propria istorie.
Finalul nu oferă o închidere liniștitoare, ci deschide un spațiu de reflecție asupra responsabilității față de memorie. Nuestra Tierra / Landmarks sugerează că documentarul poate deveni un instrument de restituire a demnității, atunci când este construit pe răbdarea de a asculta și pe refuzul de a simplifica. Martel amintește, fără ostentație, că a vedea și a auzi pot fi acte de justiție. Prin readucerea în lumină a poveștii lui Javier Chocobar, filmul funcționează ca un omagiu adus celor care continuă să existe în afara istoriei oficiale, afirmându-și prezența prin însăși încăpățânarea de a nu fi uitați.