Forța filmului stă exact în acest contrast. Fiica începe prin a fi o prizonieră a ecranului, privind toată ieșirea ca pe o pedeapsă. Totuși, camera de filmat surprinde discret cum garda adolescentei începe să se înmoaie. Vedem o trecere lentă de la rezistență la o formă de acceptare și, în final, la dorința de a fi acolo. Parfenov ne arată că apropierea nu se produce prin mari evenimente, ci picătură cu picătură. Pe măsură ce timpul trece, obsesia pentru grupul de prieteni lasă loc unei legături reale cu tatăl. Este o victorie a prezenței fizice în fața mirajului digital, o lecție despre cum răbdarea unui părinte poate, în final, să câștige în fața vârstei agitate a adolescenței.
Tocmai când fiica face acel pas mare spre maturitate și decide să lase deoparte telefonul și prietenii pentru a sta cu tatăl ei, povestea ia o întorsătură ironică. Decizia ei de a rămâne să mănânce peștele împreună cu tatăl e un gest care ar fi trebuit să fie vârful legăturii lor, dar se lovește de firescul vieții tatălui. Pentru că, oricât de mult ne place să credem contrariul, tatăl are și el o existență care nu se rezumă doar la rolul de părinte. Momentul în care tatăl primește un telefon este oglinda perfectă a obsesiei fetei de la începutul filmului. Doar că acum, semnalul primit distruge echilibrul lor abia găsit. Plecarea lui cu un prieten nu este o răutate, ci pur și simplu o dovadă de autonomie adultă. Totuși, pentru adolescentă, acest gest lasă în urmă un gol imens. Parfenov reușește să prezinte aici esența tragismului de zi cu zi: faptul că rareori ne dorim același lucru în același timp. Este o lecție despre sincronizare. În secunda în care ea a fost, în sfârșit, gata să ofere atenție și timp, el nu mai era acolo să le primească. Fusese deja mulțumit cu orele petrecute anterior și era gata să meargă mai departe. Filmul ne lasă cu această asimetrie: suntem martorii unui moment în care o conexiune se naște și se frânge în același timp, amintindu-ne că în relațiile dintre părinți și copii, generozitatea și nevoile se întâlnesc rareori la jumătate.
Stilul Andreei Parfenov se bazează pe o observație atentă și plină de empatie a ceea ce înseamnă, de fapt, o relație cu dublu sens. Filmul ne spune un lucru simplu, și anume că niciun părinte nu trebuie să fie doar un simplu instrument în slujba nevoilor copilului său. Chiar dacă această independență a tatălui o aruncă pe fată într-o stare de tristețe și dezamăgire, este o etapă necesară a creșterii ei. În final, Sunny rămâne cronica unei dezamăgiri necesare. Este un film care reușește să te calmeze și să te neliniștească în același timp, exact ca o după-amiază lungă de vară în care soarele continuă să strălucească indiferent, trecând senin peste micile noastre catastrofe sufletești.