Mecanismul de funcționare al filmului se sprijină pe o asimetrie a așteptărilor care capătă, treptat, greutatea unei comedii. Îl avem, pe de o parte, pe el, un personaj care întruchipează un entuziasm aproape anacronic, o proiecție a dorinței ce se încăpățânează să reînvie un "foc" demult stins prin mici regii de amator și scenografii improvizate. Efortul lui este unul de o duioșie ridicolă. De cealaltă parte, soția, devine oglinda necruțătoare a realității imediate, o prezență marcată de un pragmatism senzorial dezarmant; pentru ea, erosul nu poate fi extras din mediul înconjurător dacă acesta este viciat de aerul greu al mucegaiului sau de prezența intermitentă, dar totală, a telefonului. Telefonul încetează să mai fie un simplu obiect tehnic și devine un "al treilea ochi". O prezență ce supraveghează și, în final, distruge impulsul erotic. Dispozitivul funcționează ca un cordon ombilical digital care o leagă pe femeie de realitatea de care încerca să fugă, transformând dormitorul, într-o simplă anexă a domesticului sufocant, unde responsabilitatea și grija devin zgomote de fundal imposibil de ignorat.
Eșecul acestei escapade este stabilit de o invazie sonoră exterioară, care funcționează ca o ironie supremă la adresa propriului lor impas. Zgomotele pasiunii vecine, mult mai vitale și mai nefiltrate, devin un reproș auditiv care le subliniază propria inadecvare, forțându-i să recunoască faptul că singura soluție pentru o seară liniștită este, paradoxal, întoarcerea la punctul de plecare. Însă finalul, de o cruzime satirică, anulează până și această ultimă speranță de regăsire a echilibrului. Descoperirea propriilor părinți într-o ipostază neașteptată închide cercul vicios al filmului: sexualitatea celuilalt rămâne întotdeauna un teritoriu opac, o frontieră peste care nu putem trece. Mitcu ne lasă în fața unei concluzii interesante, suntem capabili să înțelegem propria dorință ca pe o corvoadă sau ca pe un proiect eșuat, dar rămânem orbi și neputincioși în fața vitalității erotice a celuilalt, care apare mereu ca o intruziune sau ca un subiect tabu de nedescifrat.
Dragostea e în aer se impune ca un manifest al alterității erotice, susținut de interpretări actoricești care evită ostentația pentru a lăsa loc nuanțelor remarcabile. Claudiu Mitcu livrează un obiect cinematografic care transcende limitele convenționale ale comediei de situație, atingând o problemă fundamentală a condiției umane: bariera uriașă dintre subiectivități. Filmul nu este, în esență, despre dragoste, ci despre efortul sisific de a o mima într-o lume în care realitatea pătrunde prin toate fisurile, asemeni igrasiei de pe pereții hotelului. Rămânem cu o bombă de luciditate care ne reamintește că intimitatea este cel mai fragil și mai prost înțeles tabu al modernității noastre, un exercițiu de observație care îndrăznește să expună ridicolul vieții în doi fără menajamente.