Aranjamentul scenic elaborat de Vladimir Turturica aduce cu un virtual cavou bacovian, axat pe simbolistica stranietății și disperării. Banda sonoră, propusă de Mihai Dobre, prelungește această senzație de angoasă și însingurare dintr-un colț de lume, adâncit în străfundurile Suediei. O masă mare, masivă, așezată în centrul scenei, ce pare de piatră, multifuncțională în fond, sporește impresia de criptă sau capelă rece. Apariția personajelor ar trebui să însuflețească spațiul, dar nu. Ele sunt fragile făpturi captive, dominate, înghițite de un mediu impropriu vieții, ostil. Anxietatea lor este conținută în atmosfera astfel creată de regie. Pâlpâiri întâmplătoare în întunericul vieții.
Spectacolul cu Domnișoara Iulia de la "unteatru București", realizat de Andrei și Andreea Grosu, e un spectacol bizar, conceput anume pentru a provoca și a induce spaimă, mister. Ca în romanul gotic scris de Daphne du Maurier Rebecca, de pildă, sau în alte scrieri / descrieri ce prefigurează dezastrul. Triunghiul amoros din Domnișoara Iulia e tratat cu maximă cruzime de August Strindberg și transpare în toată claritatea și duritatea lui în spectacol. Extrem stilizat în limbaj esențializat. Aproape renunțând la elemente figurative greoaie din mobilierul unei case de aristocrați și la folosirea unor amănunte textuale neavenite.
Regizorii neglijează vârsta personajelor fixată de dramaturg (25 - 35 de ani) și e de înțeles când în rolul valetului Jean îl are pe Richard Bovnoczki, actor ajuns la deplina maturitate a vârstei artistice, în stare să exprime vitalitatea unui bărbat solid ancorat în realitatea faptelor și a vieții. El stăpânește rolul cu ardoare și competență, dezvăluind firea pasională a personajului creat, nervozitatea și duplicitatea lui. În spațiul sobru și întunecat al scenei el face ca lucrurile să se miște după placul său, după ce devine receptiv la avansurile venite din partea Iuliei, fiica stăpânului pe care îl slujește ca un lacheu credincios ce este. Cruzimea lui fără margini e pusă în evidență prin toate replicile tăioase și necruțătoare rostite în prezența (pe rând sau separat) a celor două femei, domnișoara Iulia și bucătăreasa Kristin. Dar mai ales când ucide "pasărea fericirii" protejată la sân de Iulia în momentul tensionat când se decide să fugă în Elveția cu el. Diferența de clasă socială dintre Jean și Iulia este obstacolul de netrecut al iubirii dintre ei.
Jean, voluntar și egoist, cu instincte de arivist și urme de misoginism, e dezbrăcat de conveniențe morale și apare ca un monstru în ochii înfrigurați de oroare ai Iuliei. Valetul deplânge originea sa umilă și disprețuiește ordinea socială pe care trebuie să o respecte. Îndrăgostit în secret de Iulia, încă din adolescență, profită de vulnerabilitatea ei în urma despărțirii de iubitul care o abandonase. Firea jucăușă, copilărească a Iuliei este exprimată în valuri succesive de exaltare de actrița sensibilă care este Dana Rogoz. Zglobie și naivă deopotrivă, Iulia "se joacă cu focul" după cum subliniază de mai multe ori partenerul de-o noapte. Motivația acestei exaltări vine și din faptul că în noaptea de Sânziene tinerii sunt îndemnați să dea frâu liber sentimentelor. Trăirile lor devin necontrolate, periculoase. În cazul Iuliei, chiar tragice.
Alți regizori ai piesei au făcut mai evidentă legătura cu dansul și sărbătoarea de Sânziene și au introdus pe scenă câteva cupluri de tineri prinși în delirul și veselia dansului asimilat senzualității. Montarea de la unteatru glisează analitic spre dezvăluirea relației lui Jean cu Kristin. Mihaela Trofimov conferă personajului senzualitate și echilibru, rațiune și religiozitate, valori nesocotite de crudul Jean, amețit de vise și ambiții irealizabile. Sfârșitul eroinei titulare primește în spectacol valențe de ambiguizare și de trădare a unui act volitiv asumat cu responsabilitate. Concluzia încadrată în umbra unui bigotism sugerat de comportamentul bucătăresei Kristin care merge la biserică, dar nu este habotnică, derivă din textul biblic, conform căruia Plata păcatului este moartea.
(foto: Andrei Bulboacă)