Oamenii au avut mereu nevoie de ceva care să dea sens exact când corpul cedează și explicațiile nu mai ajung. Așa s-au format religiile. Medicina și spiritualitatea nu se mai întâlnesc ca dialog, ci ca forme de convingere care se anulează reciproc. În timp ce medicii luptă pentru vindecarea fizică a corpului, cei credincioși cred în soartă și în vindecarea spirituală, mai întâi de toate. Fiecare are dreptul la libertatea de a alege în ceea ce vrea să creadă, însă unii transformă propria credință în obligație pentru ceilalți.
Doctorul de Robert Icke, producție de la Teatrul Nottara din București, în regia domnului Andrei Șerban, transformă publicul Festivalului de Teatru Piatra Neamț într-un juriu grăbit, gata gata să se alăture unei părți în ancheta dedicată judecării unei decizii medicale luate fără vreo intenție de a denigra vreo religie. Se conturează un triunghi "amoros" instabil între știință, religie și politică, în care niciuna dintre părți nu rămâne neutră. Spectacolul nu îți spune ce să crezi, dar îți arată cât de repede îți formezi o opinie, tensiunea fiind susținută, iar când pare că se stinge, doar se arată sub altă formă. Andrei Șerban aduce pe scenă tipologii recognoscibile, aproape scoase din feed-ul prezentului: director medical preocupat de atragerea de fonduri, adolescentă Gen Z, gen... care vorbește până când limbajul devine aproape o poziție în sine, activiști mereu gata să reacționeze, identități revendicate cu aceeași ușurință cu care se schimbă opiniile.
"Doctorul este și ea o ființă religioasă" (doar că funcționează pe o formă mai tehnică de credință)
Un gest clinic, luat pentru binele pacientei, e reinterpretat de fiecare după propriile credințe. Odată ce iese din salon, nu mai aparține medicinei, ci opiniei publice. Dr. Ruth Wolff (Ada Navrot), cu logica ei rece, clinică, bazată pe protocol și responsabilitate profesională, decide să mențină controlul într-un moment critic al unei paciente cu septicemie. Refuzul de a-i permite preotului (Gabriel Răuță) accesul în salonul pacientei, s-a transformat dintr-o decizie etică într-o intervenție morală. Credința apare mai puțin ca alegere personală și mai mult ca moștenire transmisă, iar dorința fetei rămâne prinsă între propriul corp și voința altora.
So... De ce e atacată o doctoriță evreică, ieșită de mult din ritualurile propriei religii? Pentru că a neglijat atribuțiile spirituale? Sau poate pentru că încă există un caracter antisemit care bântuie prin lume? Se invocă istoria, se rostește trauma, dar aproape întotdeauna cu o prudență care o ține la distanță, ca și cum ar fi permis să fie menționată, dar nu privită direct.
Totuși, Dr. Wolff are și o parte sensibilă, pentru relația cu Charlie (Laura Vasiliu), un îngeraș păzitor, care e mai degrabă o prezență ascunsă decât una asumată, ca și cum intimitatea ar trebui protejată de propriul ei statut public. În același timp, Sami (Cristina Juncu), o transformă pe Ruth într-un reper afectiv, aproape într-o figură maternă, într-un tip de apropiere pe care adulții o acceptă greu. Jocul Adei Navrot se mișcă între control și fisură, între o disperare bine ținută și un calm care nu vine ca rezolvare, ci ca oboseală. Circularitatea spectacolului apare într-o scenă reluată, dar schimbată în energie: prima dată explozivă, aproape agresivă, a doua oară redusă la o liniște incomodă, ca și cum ceva s-a retras, nu s-a rezolvat.
Dr. Hardiman (Isabela Neamțu), un om cu un stil tăios, cu un umor aparte, e principalul contrapunct al lui Dr. Wolff, relația lor împingând conflictul dincolo de personal și îl apropie de o zonă de prejudecată și putere. Printr-o interpretare în travesti cu dezinvoltură, Isabela reușește să aducă o imagine convingătoare a masculinității care se naște din atitudine și e parte într-un conflict constant de autoritate. Și pentru că tot mai mulți se consideră în ziua de azi exact varianta lor ideală, Cyprian (Luminița Erga), tot o interpretare în travesti, deschide un alt tip de joc scenic, în care identitatea nu mai este fixă, ci devine un spațiu de reasamblare, în care privirea spectatorului completează ceea ce scena doar sugerează.
De asemenea, tema diversității devine un teren de conflict în selectarea noilor oameni de știință, unde criteriul competenței intră în tensiune cu cel al imaginii publice. Dr. Wolff pare să insiste pe ideea de expertiză și experiență, în timp ce discursul colectiv împinge spre o corectitudine de reprezentare care nu mai ține cont doar de rezultate, ci de aparență.
Scenografia Irinei Moscu așază lumea medicală într-un spațiu suspendat între clinică și spectacol public, unde intimitatea nu mai are loc. Biroul lui Ruth, ridicat deasupra holurilor, printre hărți ale creierului uman, coexistă cu un spațiu de "convocări" amplasat pe marginea scenei. De asemenea, casa lui Dr. Wolff este prezentată într-un peisaj forestier întunecat, aș putea spune chiar sinistru. Lumina trece de la albul steril al spitalului la un interior aproape domestic, pe care îl sparge roșul unei tensiuni care nu mai poate fi ținută sub control (lighting design: Cristian Șimon; videoproiecție: Alexandru Suciu).
Vulnerabilitatea lui Dr. Wolff este testată pe platoul unui show, moderat de Copley (Adrian Nicolae), cu accente de stand-up, doctorii trecând de la scruburi la costume elegante, cu acuzații și păreri la fel de elegante. Unii se prezintă ca activiști, alții ca suporteri ai unor mișcări sociale. Dar cel mai important invitat al serii este doamna Ministru al Sănătății / Flint (Sorina Ștefănescu), care declară deschisă oficial ancheta împotriva lui Dr. Wolff. Iar într-o ședință anterioară, rezidentul (Tudor Cucu-Dumitrescu) și Murphy (Șerban Gomoi) funcționează ca piese de infrastructură ale spectacolului judiciar, într-un tribunal improvizat, unde medicina nu mai e doar medicină, ci devine document, dosar, spectacol. Pe când Roberts (Raluca Jugănaru) transformă criza într-un exercițiu de PR: nu contează ce s-a întâmplat, ci cum trebuie să sune, încercând să limiteze accesul urechilor publice la scandalul intern. Atmosferă făcută de toboșarul clinicii (Daniel Varga), plasat într-o lojă, rupe ritmul și împinge spectacolul spre o logică de reality show, unde tensiunea se aprinde și se stinge controlat.
Iubește-ți aproapele... dar doar cât să nu devină obligație publică. Restul îl judecă oricum societatea, în numele unor principii pe care le schimbă ușor. Balul pomenit se desfășoară la spital, pe Cântecul lui Charlie (compus și interpretat de Cristina Juncu și Ionuț Grama). Adevărul nu se pierde. Se fragmentează, se editează până când rămâne doar forma lui acceptabilă pentru cei care îl privesc de la distanță. Și poate tocmai aici spectacolul își lasă cel mai incomod gând: a nu lua poziție este deja o poziție.
P.S: No me olvides
(foto: Victor Diaconu)