În primul val de deportări, Ecaterina Chele - învățătoare din satul Sângerei, a fost deportată în ziua de 13 iunie 1941, împreună cu soțul, Constantin, și cu Lidia, fiica lor de unsprezece luni, sub acuzația de a fi fost românofili înrăiți, pentru că insistaseră să își facă documentele pentru a fi repatriați în România, după anexarea, pe 2 iulie 1940, a teritoriului românesc al Basarabiei de către Imperiul Rus. Constantin a murit în ianuarie 1942, în lagărul de exterminare prin muncă forțată de la Ivdel-Iag. Ecaterina și Lidia au rămas în Siberia, în regiunea Omsk, mai bine de 13 ani.
În cel de-al doilea val, operațiunea IUG, Margareta Cemârtan-Spânu din plasa Bălți a fost deportată, la vârsta de șase ani, împreună cu familia sa (Nicolae, tatăl, 36 de ani, Emil, frate, 10 ani și bunica Sofia, 73 de ani), în regiunea Kurgan. Marele comerciant și capitalist, potrivnic noii orânduiri, Nicolae Spânu avea patru hectare de pământ, un cal, șapte oi și un porc; exploata munca străină, pentru că își lucra pământul și își realiza activitățile prăvăliei cu un lucrător stabil și mai mulți sezonieri. Familia Spânu a revenit acasă în anul 1956, dar fără a primi casele confiscate - a bunicii și a tatălui.
În cel de-al treilea val, operațiunea SEVER, Ion Moraru a fost judecat, în anul 1950, alături de mulți alții, pentru că făcea parte din organizația de luptă antisovietică Sabia Dreptății. Fiind calificat drept infractor deosebit de periculos, a fost condamnat la zece ani de lagăr, alți zece ani de exil în regiunile îndepărtate din Extremul Orient sovietic și la alți cinci ani de suspendare a drepturilor civice. A fost eliberat în anul 1956, fără să fie reabilitat decât în anul 1990.
Pe mărturiile acestor trei basarabeni (Cartea vieții mele, memoriile Ecaterinei Chele, Institutul Cultural Român, 2013; Lupii, 2006, Dragoste de porumbel, 2008, Siberia de acasă, 2009 - scrierile Margaretei Cemârtan-Spânu; Pustiirea. Treptele infernului, Fata cu miros de busuioc - volumele de mărturii ale lui Ion Moraru) se bazează scenariu/textul spectacolului Teatrului Național Mihai Eminescu, Dosarele Siberiei (pe care l-am văzut ieri, 22 martie 2026, aici, la Chișinău), realizat de Mariana Onceanu și Petru Hadârcă. În regia acestuia din urmă.
Un spectacol dedicat (la fel ca cele două, despre care am amintit) amintirii basarabenilor uciși, mutilați, chinuiți și umiliți de regimul comunist sovietic în ținuturile îndepărtate ale Extremului Orient sovietic, ale Siberiei și ale Kazahstanului, adică în uriașul GULAG sovietic.
Acolo unde oameni absolut nevinovați - după toate legile societății libere și democrate, dar total vinovați - după legile staliniste bolșevice, au fost deportați, considerați animale și nu oameni, au fost martori ai unor experiențe concentraționare cumplite, au suportat ororile totalitarismului, au fost supuși unor munci istovitoare și exterminatoare, au îndurat nenorocirile malaxorului represiunilor staliniste, au suferit în tăcere, și-au plâns, în taină, familia și prietenii - uciși de un sistem odios și pervers, creat pentru a distruge orice urmă de umanitate (prin delațiune, ură, violență fizică și psihică extremă), au plâns și au urlat de disperare, au înnebunit de frică și de neputință, au încercat să lupte și să își apere familiile, au simțit ce înseamnă trauma psihică cumplită a umilirii; au suferit de maladii psihice și fizice devenite incurabile, au devenit victimele unui sistem anti-uman, corupt, distrugător, au devenit cifre seci într-o statistică inutilă, menită doar să creeze homo sovieticus, ambivalentul sovok, omul nou - lipsit de rădăcini, de empatie, de legături de familie, de sentimente, de omenie.
O societate pervertită, care și-a exterminat elitele, a anihilat, prin orice mijloc, rezistența anticomunistă, antisovietică și antibolșevică, a pervertit, vreme de decenii, până la aneantizarea lor, valorile culturale, etice, morale și religioase, a dezbinat definitiv grupurile etnice și societatea civilă, a strămutat forțat pe toți cei care își construiau, în maniera capitalismului incipient din URSS, o activitate comercială menită să le susțină familia, a confiscat - de la proprii cetățeni, toate bunurile mobile și imobile de care aceștia dispuneau și i-a lăsat literalmente să moară de foame, pradă disperării, generând, astfel, o tragedie națională (nu doar basarabeană - pentru că toate aceste orori s-au repetat peste tot, s-au multiplicat de milioane de ori, în toate regiunile abuziv alipite Uniunii Sovietice după anul 1917, la fel ca propriilor cetățeni sovietici). Ucigând speranța.
Spectacolul acesta de teatru - document, de teatru - social, de teatru - experiment, de teatru - mărturie, este, la fel ca Patimile după Iov (ce șansă extraordinară am avut, de a le vedea în două seri consecutive - pentru că spectacolele sunt complementare, înrudite, impunându-se faptul de a le viziona împreună!), este copleșitor.
Spectacolul (cu intrare liberă, dedicat tinerilor) a început la ora 14 (în condițiile în care, la ora 18, era programată încă o reprezentație) și a fost inclus într-un proiect al Ministerului Educației (al Republicii Moldova), menit să le ofere elevilor de liceu din întreaga țară, posibilitatea de a cunoaște, prin această variantă sublimată a artei scenei, realitatea cumplită în care au trăit, între anii 1917 și 1953 sau, chiar până în anul 1991, bunicii și părinții lor, nenorocirile (bine planificate de puterea sovietică) care au dus, treptat, cert și inevitabil, la distrugerea rădăcinilor culturale, la atrofierea sentimentelor patriotice și naționale, la înapoierea economică și socială cu care, încă, se confruntă, azi, țara lor.
Grupurile de elevi fuseseră pregătite, la școală, astfel încât să poată accepta și înțelege spectacolul. Înainte de spectacol, acestora li s-au explicat fireștile reguli ale unui spectacol de teatru, ale convenției pe care o reprezintă actul artistic. După spectacol (care a durat mai bine de două ore, fără pauză), două actrițe și doi actori (din distribuția care cuprinde o mare parte din trupa teatrului) au răspuns - blând, amabil, pilduitor, întrebărilor candide, sincere, emoționante venite din sală, adresate de câțiva elevi.
Și li s-a sugerat elevilor să îi caute, pentru că sunt în vârstă, adesea singuri și bolnavi - prin familie, prin vecini, printre cunoștințe, pe cei care - din ce în ce mai puțini, în mod evident, ar putea povesti (așa cum au făcut-o cei trei basarabeni pe scrierile cărora se bazează scenariul / textul spectacolului) ceea ce, așa cum, de regulă se spune, merită să fie iertat, dar, sub nicio formă, să nu fie uitat.
Spectacolul Teatrului Național Mihai Eminescu din Chișinău cu Dosarele Siberiei a avut premiera în ziua de 7 iulie 2019. De atunci, au avut loc 133 de reprezentații (cea la care am asistat eu a avut acest număr) în Republica Moldova, în România, în Germania, în Cehia. În final de martie 2026 o altă reprezentație, cea cu numărul 135, a avut loc în clădirea Parlamentului European.