O lume de insulari
Pe scena goală, o scară spiralată într-un colț din stânga scenei, ea fiind catarg al nevăzutei corăbii, dar și simbol al comunicabilității celor două lumi, cea fizică și suprasensibilă. În fundal, sunt înșiruite scaune, unde se retrag la răstimpuri actorii, devenind pe rând un soi de cor antic, muzicieni, spectatori-oglindă ai spectatorilor.
În acest spațiu aproape gol, "insula" este non-locală, mișcătoare, ea putând fi practic oriunde, pentru că suntem fiecare captivi ai unei insule mentale pe care naufragiem, iar și iar, o insulă interioară formată din așteptări, dorințe, răni, proiecții, resentimente, atașamente. În piesă, ca și în viață, toți sunt insulari, înscenatul naufragiu având loc pe o "insulă din insulă", unde Prospero, cu nimic mai breaz ca ceilalți, doar mai înverșunat să își facă singur dreptate, orchestrează o mare iluzie, începând cu furtuna și terminându-se cu (de fapt incluzând și) happy endul. Cât putem fi de liberi, dacă participăm la o iluzie colectivă indusă sau cât de reală poate fi iubirea, dacă ea ține de același joc - iată ce cercetează regizorul Bodó Viktor.
Există câteva elemente cheie în jurul căreia Bodó Viktor construiește spectacolul de la Sfântu-Gheorghe. La început, de sus coboară cartea de magii a lui Prospero, apoi pe la jumătatea spectacolului tot din cer coboară un ceaun ce împrăștie lumină, a cărei scânteiere îi face pe naufragiați să se zăpăcească complet - creuzetul aici e un posibil simbol al vrăjitoriei, dar poate fi la fel de bine un soi de făcătură, de vrajă virtuală - lumina orbitoare aducând cu luminozitatea rece a unui ecran de laptop. Saltul în virtual. În final, de sus coboară un tub plin cu nisip pe care Prospero îl învârte, acesta acoperă în final cartea de magie, formând cercuri concentrice tot mai mici (cercul de protecție al magicianului este anulat și înghițit de esența perisabilă a insulei, nisipul).
Accentul hotărâtor se pune în această montare pe momentul declanșator al furtunii, cu soluții bine găsite scenic, dinamice ale naufragiului, reflectând șocul inițial, ca apoi totul să se deruleze sub semnul stranietății.
Spălați pe creier
Montarea este subordonată ideii de spălare pe creier, indicată și de gagul de la început, cu o mașină de spălat în care se toarnă detergent lichid, marca Ariel, apoi este pusă în funcțiune. Mișcarea de centrifugă de pe afiș indică tot această marea spălare.
Spre diferență de alte montări ale celebrei piese shakespearene, unde avem convenția de început care, odată acceptată, este urmată de un firesc al poveștii ce se derulează cu grație și umor, Bodó Viktor construiește spectacolul pe ideea că, deși avem convenția de început, nimic nu mai poate fi firesc, odată ce toate și-au ieșit din matcă; ele ies din sfera posibilului, și-au pierdut verosimilitatea. Nici iubirea celor doi tineri, și de fapt nici împăcarea sau restabilirea finală a unor raporturi pierdute prin uneltire nu au (nu pot avea ni se dă de înțeles) statutul de real posibil. Ca atare, și interpretarea actorilor este construită în această cheie, personajele fiind simple marionete într-un joc care nu le aparține și de care nici n-au cunoștință (excepție face doar Caliban, pui de vrăjitoare, ținut în sclavie prin spaimă și prin vrăji) - lucru foarte sugestiv indicat de scena de început, în care Prospero o trage pe Miranda după el, de parcă ar fi trasă pe sfori.
Prospero în interpretarea lui Pálffy Tibor nu este nici înțelept, nici ales, nu are atitudine de cărturar, în fapt, nimic nu-l recomandă, în afara vârstei, poate; e doar un bărbat obosit, uzat, cătrănit, căruia i s-a făcut o nedreptate și care, mânat de nevoia de a se repune în drepturi și a își recâștiga rangul, încredințat că este îndreptățit să își facă singur dreptate, recurge la propriile mijloace de manipulare, prin magie. Poartă un halat ponosit de înot sub care are un costum cenușiu de asistent medical - care-l apără de apele înșelătoarei aparențe, de naufragii și furtuni - și nu ezită să își farmece și propria fiică, cum spuneam, ca să iasă totul întocmai cum și-a propus. Á la carte.
Miranda (Vas Zsuzsanna) este o tânără adolescentă aproape stângace, puțin butucănoasă, dar nu lipsită de farmec și de o anume candoare, în vreme ce Ferdinand (Nagy Köpeczi Kristóf) e un prinț nătâng, nătăfleț, ca un băiat de la sat, aflat sub farmecele unei iubiri induse. Jocul lor are farmecul ironic al mecanicității, îndrăgostirea lor pare neverosimilă, așa cum nimic din ce se petrece, nu este real.
Caliban în interpretarea lui Kónya-Ütő Bence are o stranietate corporală și vocală foarte bine găsite și modulate, care îl fac din capul locului respingător, dar în chip mai degrabă malefic, hidos, decât primitiv și sălbatic; e gândit ca o ființă aproape hibridă (tehnologizată) și nicidecum htonică. Este respingător prin alteritate, nu prin animalism. Interpretarea lui de altfel a fost răsplătită la Gala Premiilor Uniunii Criticilor de Teatru din Ungaria din 2025, cu Premiul pentru Cel mai bun actor în rol secundar.
Absolut remarcabilă mi s-a părut Ariel în interpretarea actriței Korodi Janka, atât de seducător de androgină și ca fizic, și ca energie, și ca joc scenic, pendulând cu mare disponibilitate între aspecte când masculine, când feminine ale personajului Ariel, gândit ca o ființă argintie - ca argintul viu - un spirit aerian, mereu pus pe șotii. Dacă, așa cum spuneam, Caliban este tehnicizat, Ariel este o adevărată ființă a elementalilor, ce se înrudește cu Puck; are zvâc, e obraznic și ingenios, surprinde la tot pasul. Ia orice formă, este peste tot și nicăieri. Are și două momente muzicale foarte reușite, primul când îi zăpăcește pe naufragiați, cu cântecul ca de sirenă, cel de-al doilea, când bucuria eliberării din servitudinea față de Prospero este exprimată printr-un furtunos gospel.
Corespondentul lui Ariel, contrapartea lui în spectacolul de la Sfântu-Gheorghe nu este în fapt Prospero, ci Caliban; amândoi au oarecare puteri și sunt ținuți în frâu, unul spre binele celorlalți, celălalt în detrimentul lor, unul în lumea fizică, celălalt în cea suprasensibilă, de către Prospero.
Antonio (Kolcsár József) și Alonso (Szakács László) interpretează cu justă măsură rolurile lor, de duce uzurpator, respectiv de rege napolitan, de asemenea foarte reușit este Erdei Gábor în rolul lui Stephano, pivnicerul bețiv, care orice joacă, fie înger, fie un pivnicer are un amestec de umor, elan și candoare inconfundabil, care îl recomandă.
Tempest in a teapot
În spectacol sunt și câteva gaguri unele mai fruste - mașina de spălat care declanșează "marea spălare", big brainwash, alte mai rafinate, ca cea cu marinarul care bea dintr-o ceașcă pe care scrie cu litere mari, vizibile WS, consumăm ce ne-a pregătit autorul, o furtună într-o ceașcă de ceai, în locul clasicului pahar cu apă de la noi, pentru că în engleză e "tempest in a teapot" sau scena cu cei doi marinari care aleargă beți morți și goi-pușcă acoperindu-și bărbăția cu... capete de mistreți. Dacă însă primele două găselnițe sunt totodată și o cheie de interpretare și delimitare auto-ironică, cea de a treia e o soluție mai puțin integrată în spectacol, un soi de halucinație în tărâmul iluziei, neadăugând însă nimic esențial.
Montarea este unitară în ideea că Prospero, "autorul" iluziei, este el însuși captiv al propriului joc, și al unei mari iluzii, fiind doar personaj. Poate doar scena cu zeițele Iris, Ceres și Junona putea fi fără probleme scoasă din economia spectacolului, neapărând decât ca o pată de culoare, la o scenă oricum fără dialoguri, miza fiind iarăși ofertantă doar vizual, dar aproape ininteligibilă.
Muzica și universul sonor al spectacolului compuse de Klaus von Heydenayer servesc foarte bine necesitățile montării. La nivelul sunetului există poate și singura "localizare" din spectacol, în sensul de concretețe și actualizare: auzim și muzică maghiară.
Costumele concepute de Zatykó Bori sunt gândite minimalist-simbolic în culori reci. Sugestiv este Ariel în boxeri și costum de baie argintiu, Prospero în halat, prințul arată ca un tânăr ieșit dintr-o cârciumă de suburbie sau de la sat, Miranda într-o rochiță albă.
O cârpă lepădată
Finalul e gândit într-o cheie puternic ironică, de fals happy-end pe măsura unei ireale, neverosimile zile. Prospero își leapădă protectorul halat ponosit și își reia destinul omenesc, vulnerabil, supus greșelii (dar și șansei de a crește ca ființă). Dreptatea lui vremelnică - o cârpă lepădată. Tragicul implicit de astă dată, este cât se poate de real, de inerent; echipajul pornește la drum spre Milano împreună cu Prospero și fiica lui, cu Alonso, fratele uzurpator care ține rânjind amenințător mâna ridicată deasupra capului lui Prospero, semn că vremelnica iluzie indusă, oricât de impresionantă, de spectaculoasă, odată încheiată este, la urma urmei îndoielnică și poate chiar zadarnică ca rezultat, căci ciclul de detronări-ucideri-atentate se va repeta ad infinitum, lanțul neputând fi rupt atât de ușor prin magii, ținând chiar de substratul firii omenești; ține doar de împrejurări favorabile când și cum va avea loc un nou atentat. Nicio magie, oricât de spectaculoasă nu poate potoli furtunile lăuntrice ale omului, nici cele mentale, dacă acesta nu cultivă fără farmece și scamatorii fireasca aplecare spre bine. Și poate cea mai mare iluzie în marea furtună de iluzii din ceașca de ceai ne transmite regizorul Bodó Viktor, este să ne atașăm de gândul unui happy-end cu orice preț, când prețul este chiar viața.
A vihar / Furtuna de la Sfântu-Gheorghe este un spectacol provocator, dinamic, cu multă energie a unei echipe de actori care dau și acum măsura talentului lor, într-o propunere regizorală în care întunericul nu este mereu ceea ce pare, și nici lumina nu este benefică, când vine din surse iluzorii.