Pe HBO mai demult, pe Prima mai încolo, pe Acasă TV de curînd, s-a terminat al şaselea şi ultimul sezon dintr-un serial american care debuta la 31 mai 1998: Sex and the City. Eroinele, pentru prima oară într-un serial, sînt patru femei trecute de 30 de ani, newyorkeze şi aflate în mijlocul unei cariere de succes, fie că vorbim de avocatură, de comerţul cu artă sau de show-biz. Desigur, dintre cele patru, Carrie, columnista de la Vogue, este vedeta: ea iese din tipare, e şi fragilă, dar şi puternică, fetiţă şi femeie, în fine: singura capabilă să mediteze pe marginea sensului evenimentelor care scandează episoadele serialului şi vieţile personajelor. Ea e voice-over-ul, este conştiinţa.
Nu întîmplător, Carrie e scriitoare. Într-un fel, filmul sugerează utopia unei noocraţii feministe, în stil american: personajul scriitorului nu apare ca profet însingurat, mesia care prezintă scrisorile de acreditare unei lumi sublunare, într-un efort soteriologic. El (ea) e mereu acolo, surprinde foarte bine evenimentele care alcătuiesc, în montaje diferite, naraţiunea intimă a femeii contemporane, prin forţa lucrurilor singură pentru că e ruptă de tradiţii, liberă (sau vidată) de prejudecăţi culturale, stăpînă sau încercînd să se înstăpînească fiecare pe portul în care a acostat: sexul în cazul Samanthei, tradiţiile (tocmai ele) în cazul lui Charlotte, un copil - în cele din urmă - pentru Miranda, giulgiul de lumini al vieţii urbane pentru ea însăşi, pentru Carrie. Carrie Bradshaw, scriitoarea, nu seamănă cu profilul european al Creatorului.
N-am de gînd să dezghioc toate mizele acestui serial, ci doar una singură, cea din final: Carrie se îndrăgosteşte de Aleksandr Petrovski, un pictor renumit, rus, descins în această Mecca a artei contemporane care este New York-ul. Tipul pare generos, dar e vorba despre mansuetudinea faţă de propriile fantasme, puternice dacă nu inexpugnabile în cazul unui artist. La un moment dat, rusul se plictiseşte de America şi hotărăşte să se mute la Paris - în Europa, care va să zică. Toate bune, pînă atunci. Vrea s-o ia cu el pe Carrie. Ea acceptă, renunţă la tot - carieră, prieteni, Manhattan -, în schimbul boemiei germano-pratine.
La Paris, pictorul face volte-face: o neglijează mereu pe Carrie - ajunsă la condiţia unui cîine de lux, singură într-o cafenea -, iar eroina se dumireşte, într-o discuţie cu fosta soţie a lui Aleksandr, asupra ordinii priorităţilor în viaţa acestuia din urmă: arta şi, la distanţă, Celălalt. Aleksandr Petrovski pare închis în propriul lui turn de fildeş, anxios, îngrozit de perspectiva infertilităţii creatoare, a fanării geniului, a căderii în gol. Atacurile de panică în pragul cărora pretinde că se află sînt şi un mijloc de a o şantaja pe Carrie - aflată în sfîrşit în pragul relansării carierei în show-biz, aici, la Paris, o dată cu publicarea ediţiei franceze a Sex and the City -, dar mai ales modalitatea prin care îşi suportă singurătatea de artist, transcendenţa.
Carrie este şi ea o artistă, dar una "a poporului", a vieţii, în vreme ce rusul greşeşte mereu faţă de ceilalţi, în dorinţa irepresibilă, alienantă, de a depăşi viaţa prin artă.
Eşecul, pentru ziarista de la Vogue, se converteşte brusc în victorie. Excedată, se desparte de rus. Nu trec decît cîteva ore pînă cînd se întîlneşte, tot în Paris, şi tot în hotelul în care cuplul euro-american locuise, cu Big, cel mai longeviv iubit al ei din film, independent, nehotărît, cinic şi romantic totodată, în fine, marele Big, puternic, înalt, mereu elegant, mereu curtenitor - în comparaţie cu un Petrovski mic de statură, insolit, dar incapabil să parvină la condiţia de bărbat fatal altfel decît prin intermediul - fraudulos, nu-i aşa? - al creaţiei.
Big fusese trimis aici de cele trei prietene părăsite pentru a provoca întoarcerea fiicei risipitoare. El află rapid cum stau lucrurile: Aleksandr o pălmuise pe Carrie înainte de despărţire, iar Big se repede să-l facă arşice. Înainte de a sparge uşa camerei de hotel a rusului, Carrie, impacientată, îi pune piedică şi amîndoi, prăvăliţi pe mocheta şic a hotelului parizian, izbucnesc într-un rîs molipsitor, american style. Repede-repede, se întorc la New York şi totul se încheie cu extazul reîntregirii sfintei pătrimi gineceice.
Noocraţia lui Darren Star polemizează pe faţă cu aceea a modernităţii europene: locul artistului ca receptacol al transcendenţei este luat de artistul din stradă care culege polenul frămîntărilor semenilor - urbani, marginali marilor naraţiuni, dar puternici în a nu-şi permite să se oprească pe un drum despre care nu ştiu de ce duce, dar ştiu că duce undeva. Rusul părăsit e Europa, Big cel cîştigător e America, the winner takes it all, nu numai mîna prinţesei, ci şi împărăţia ideologică în care noi, spectatorii europeni, bolnavi de nostalgia tradiţiei şi de dez-lumirea cauzată de moartea zeilor, sîntem simpli supuşi (sujets).
Sex and the City nu se mulţumeşte să fie un serial american de succes - în alt registru, dar la fel de reuşit ca, de pildă, Married with Children. Ar fi irelevant să-l integrăm culturii de stînga, pentru a-i opune un elitism conservator european. Pur şi simplu, ultimul episod al serialului constată eşecul unei Weltangschauung, cea europeană, în care artistul este invitat de poporul definit ca naţiune să urce treptele pînă la tronul părăsit de divinitate. Un întreg discurs cultural, cel al cotidianului, reprezentat cu strălucire în Franţa de Michel de Certeau, de Noua istorie franceză, italiană (Carlo Ginzburg) sau engleză (Steven Grenblatt), de o fenomenologie soft unde l-am putea menţiona pe old-fashioned-ul Pierre Sansot sau de una mai "tare" al cărei reprezentant român este Ciprian Mihali - dar, mai ales, reprezentat de postmodernismul american, el, ce-i drept, de stînga, dar în cu totul alt fel decît am fi tentaţi să-l asimilăm unui marxism de speţă joasă -, un întreg discurs, spun, se concentrează în cîteva cadre care pun capăt unui serial cu şase sezoane, devenit cult şi înzestrat cu forţa unei mărci a prezentului.
Dacă mai era nevoie, America ne-a mai spus o dată, în Sex and the City, cît se poate de clar, că nu numai islamismul e istorie - cu toate opintelile şi şpagatele lui exersate în săli de antrenament dotate după ultimul răcnet -, ci, ceea ce e mai grav, pentru că ne prefacem că nu ştim, că istorie este "europeismul" acesta luminat de faruri la care pietrele au ajuns demult şi care se numesc fie Poetul, fie Pictorul, cu aurele strălucind împrejurul calotelor craniene ca împrejurul unor sipete pline ochi de comori pe cît de inestimabile, pe atît de ininteligibile şi, deci, carismatice.
Carrie s-a întors în America după un periplu parizian plin de învăţăminte. Acolo, dăduse peste o liotă de fani Sex and the City, stupizei şi drăgălaşi, sideraţi la vederea starului american - precum povestea Baudrillard că se entuziasmau băştinaşii la vederea unui avion. Primitivii sîntem noi, europenii, frumoşi, enigmatici şi talentaţi precum rusul Petrovski, dar incurabil nevrozaţi, egoişti, slabi, bolnavi de propriile traume, prea obosiţi pentru autoîncurajări, mult mai potriviţi jeremiadelor, febrili în aşteptarea unui nou geniu care să ne justifice existenţele pe care noi înşine nu mai avem temeiuri să le ducem. Asta a avut de spus Darren Star, şi ne-a spus-o de la obraz.