Cu sinceritate despre vagin - Monoloagele vaginului

Oferta teatrală de vară e practic inexistentă şi în spaţiul scenic pustiu există, în absenţa afişajului şi a reclamei, spectacole fără statut instituţional, care îşi caută drumul spre spectatori, prezentându-se în stare naturală. Din această categorie face parte Monoloagele vaginului, de Eve Elsner.

Spectacolul montat de tânăra regizoare Mona Gavrilaş, şi-a început cariera în iarnă, prin diverse cluburi, cu succes, din moment ce durează până acum. Cu succes, din moment ce într-o seară de duminică toridă, în sala Studio a Teatrului Nottara nu mai exista nici un loc liber. Atraşi probabil de titlu, tineri fără o prea mare experienţă de spectatori erau dispuşi la orice surpriză şi au receptat-o cu plăcere pe cea oferită.


Plăcerea şi chinul femeilor

Textul, jucat în premieră în 1996, a atins o celebritate mondială prin caracterul său perceput ca revoluţionar. A devenit textul obligat al celebrării V-Day, zi legată de sărbătoarea Sfântului Valentin, dar în care organizaţiile neguvernamentale strâng bani pentru femeile victime ale violenţei sexuale. În 2001, a fost jucat la Madison Square Garden cu Melissa Etheridge şi Whoopi Glodberg ceea ce i-a asigurat vizibilitatea dincolo de cercurile feministe, obligându-i să se pronunţe şi pe cei care consideră că feminismul nu e decât un mijloc de parvenire politică pentru câteva persoane care nu au argumente într-un dialog real cu partenerii lor masculini. Inspiraţia piesei lui Elsner vine din viaţă: 200 de convorbiri cu femei de diferite vârste, cu educaţie şi statut diferit, din locuri diferite, vorbesc deschis despre condiţia lor sexuală, despre felul cum ele îşi concep intimitatea.

Piesa şi spectacolele au fost violent negate, de conservatori pentru că sunt prea violente, de feministe pentru că nu merg până la capătul adevărului. Din culegerea de monoloage fiecare montare îşi construieşte propriul text, în funcţie de aşteptările publicului şi de disponibilităţile actriţei (actriţelor). O variantă a acestui text a fost jucată de Teatrul Ariel din Tg.Mureş cu referire directă la lupta feministă în care demersul Evei Ensler a fost un argument. Spectacolul, bun, nu a iscat nici o dezbatere, fie ea de fond sau de formă. De altfel e de mirare, cum teatrul nu reuşeşte în România să introducă nici una din temele dezbaterii care tulbură lumea şi piese care "acolo" obligă conştiinţa publicului să-şi pună întrebări, se desfăşoară aici într-un spaţiu cu pereţi de pâslă, primind răspunsuri convenţionale. O fi vina teatrului, o fi vina receptivităţii publicului sensibil doar la transfigurarea destinelor individuale în spaţii simbolice şi nu la legătura dintre destinele individuale şi lumea concretă în care ele se împlinesc sau nu?


Lagărul de viol

Nu ştiu răspunsul la această întrebare şi îmi spun că în funcţie de această realitate regizoarea Mona Gavrilaş şi actriţa Diana Giubernea au ales o cale calmă: au selectat povestea, nu protestul, şi în felul acesta mesajul poate fi identificat cu destinele unor oameni, nu cu zbaterea unei categorii. Folosind un minimum de elemente - îşi schimbă coafura, îşi pune sau îşi scoate o bluză, gesturi care o ajută să treacă de la o poveste la alta - actriţa narează cu detaşare, când ironică, când sarcastică, procesul prin care o femeie ajunge să se înţeleagă pe sine şi să dimensioneze raporturile cu celălalt, dinamica de cunoaştere a plăcerii, a indiferenţei, a chinului. La o distanţă mică faţă de public, excesul de trăire creează o senzaţie de jenă şi autoarele spectacolului au ştiut să se ferească de această capcană a monodramelor de studio. Culminaţia dramatică, povestea femeii bosniace dintr-un "lagăr de viol", e tratată sobru, femeia nu se auto-compătimeşte şi nu ne solicită compătimirea, oroarea îşi găseşte "firesc" cuvintele care o exprimă şi e meritul regizoarei şi al actriţei că au ştiut să conducă spectacolul spre acest raport violent, să-i releve dramatismul implicit. Publicul venit să vadă "ceva cu vaginul" a râs când era de râs, a tăcut când trebuia şi a aplaudat la sfârşit, bucurându-se de calitatea surprizei. Ceea ce a făcut şi cronicarul.