Cine n-are vagin, să-l iubească - Monoloagele vaginului

O piesă de teatru (Monoloagele vaginului după Eve Ensler, regia Mona Gavrilaş) jucată pe o terasă, în Vama Veche, la doi paşi de mare? Super! Auzisem de ea şi, deşi nu mă omor după monoloage, de dragul vaginelor, m-am dus.

Când eram mic abia aşteptam să învăţ să citesc, pentru ca să pot să-mi citesc singur poveştile. Nu mi-a plăcut niciodată să-mi citească altcineva. Şi, din nefericire pentru mine, am asistat la o lectură cu public, ţinută pentru leneşii citirii. Deşi monoloagele sunt scrise pentru gura unei femei, Diana Giubernea s-a răstit la noi cu o melodie nefirească, accentuînd nepotrivit cuvinte şi expresii cheie. Un fel de recitare neoratorică, lipsită pe alocuri de sensibilitate. Dar forţa brutală a textului a rămas. Monoloagele vaginului pare scrisă pentru bărbaţi, ca să vedem noi cât de nasol e să fii femeie. Ei bine, dragii mei, e nasol să fii femeie.

În faţa unui public arid (sau şocat?) unica actriţă de pe scenă a jucat mai multe roluri, s-a pus în pielea mai multor vagine. Şi poveştile au început să curgă: descoperirea sexualităţii, descoperirea feminităţii, violuri din copilărie, experienţe homosexuale, hetero-partide eşuate, orgasmul prost înţeles de organul prost înţelegător, cum e vaginul-scoică sau vaginul-lalea etc. Doar câţiva bărbaţi au râs atunci când s-a pomenit de orgasmul pe bicicletă, crezând, probabil, că e o glumă.

Dacă aş fi fost femeie, aş fi avut fiori, dureri şi coşmaruri în timpul Monoloagelor. Nici aşa n-am fost departe. Am auzit de toate despre vagin: de la diagnostice la figuri de stil şi drăgălăşenii. Am învăţat care este diferenţa dintre violul pe timp de pace şi violul pe timp de război. Mi s-a explicat de ce am în pantaloni un pistolaş, în timp ce femeia deţine bomba atomică. Mi-am tras singur concluzia că femeile trebuie musai să-şi iubească vaginul. Nouă, nevaginaţilor, respectul pentru el este suficient. Dar nici să-l iubim nu e un delict.

O sală ar fi fost mai uşor de dominat şi de făcut să vibreze. Pe terasa "La Şoni", Diana Giubernea s-a luptat cu muzica de la terasele vecine, cu briza mării şi cu bătătorul de şniţele din bucătărie. A demonstrat de ce este aproape obligatoriu să urăşti masculii. A arătat că şi un bărbat poate învăţa o femeie să-şi iubească vaginul. A lăcrimat când a povestit despre vaginul din Bosnia. Şi toate acestea ţinând în mână cel mai celebru simbol falic, microfonul, care, pentru conformitate, a dat nişte rateuri la început...