Sălbăticia acaparantă - H is for Hawk la American Independent Film Festival, 2026

Helen (Claire Foy, cunoscută publicului românesc din The Crown, aici într-un rol definitoriu al carierei sale) este o cercetătoare pe durată determinată la Cambridge. Nu este mulțumită în somptuosul decor al orașului medieval și nici foarte satisfăcută de munca ei de cercetare științifică. De aceea, își ia studenții de seminar la o cârciumă din apropiere pentru a le explica în ce măsură știința este mult mai dependentă de omul în carne și oase care concepe și aplică teoriile decât adevărul acela obiectiv, imuabil, care așteaptă răbdător să ni se reveleze, identic cu sine însuși, în cursul unei istorii unidirecționale.

Modelul care a inspirat-o nu este vreun coleg mai în vârstă, vreun mentor într-ale cunoașterii abstracte. Acești decani de vârstă și experiență sunt ciudat de inadaptați lumii noastre, cu latina, morbul și robele lor din alte vremuri.

Din contră, cel care i-a deschis curiozitatea față de viață este nimeni altul decât tatăl ei (Brendan Gleeson), jurnalist încă activ la o vârstă când alții ar fi stat cuminți în fața șemineului. Mereu pe fază în căutarea unui subiect, mereu atent la ceea ce se întâmplă în natură văzută nu ca o evadare din viața urbană, ci ca o continuitate organică în prelungirea acesteia. Pentru el, omul nu este împotriva naturii, ci există un continuum pe care nu vrem să îl vedem. De aceea, proiectul ultim al jurnalistului este să documenteze tocmai podurile peste Tamisa. Așadar, ideea de legătură este văzută atât de-a lungul cursului de apă ce unește Anglia, cât și ca o continuitate între comunitățile dezvoltate de-a lungul său și care au făcut aceste construcții pentru a se menține unite.


Din nefericire, tragedia întreruperii, declicul care va declanșa conflictul personajului cu sine însuși, este moartea neprevăzută a tatălui. Dacă la început, în viața de lector universitar, cadrele erau cumva la înălțimea normală, pierdute în labirintul medieval, acum nu vedem decât acoperișurile gotice, iar fleșele bisericilor ni se par mai puțin simboluri ale credinței oamenilor de demult care tindeau spre cer cât ramuri pe care un uliu porumbar s-ar putea odihni puțin și de unde ar putea să supravegheze mai bine universul de dedesubt.

Ca pentru a rămâne legată de tatăl său, care este rememorat prin flashback-uri recurente, Helen se hotărăște, împotriva simțului comun, să cumpere un uliu de vânătoare. Animalul de pradă ar trebui, în speranța sa, să îi ofere ieșirea din pierderea suferită și totodată energia pentru a-și găsi calea și puterea în viață. Întâlnirea cu uliul este ceva mai mult decât dragoste la prima vedere: Helen privește pasărea printr-o gaură în care ochii prădătorului, neînduplecați, tăioși, cu un galben care aduce cu coloritul unui tigru, privesc agresiv din lada în care era împresurat.

Procesul de apropiere dintre om și pasăre însă nu decurge conform așteptărilor. Nu doar că este dificil de crescut un uliu de vânătoare într-un mediu scolastic precum Cambridge, dar, cel mai important, în loc ca prădătorul să fie domesticit de om, procesul se petrece invers: omul este sălbăticit de uliu. Helen devine din ce în ce mai retrasă. O vedem izolată în mulțime, apărând singuratică în centrul imaginii construite mult în adâncime, ca într-un tunel în care ceilalți colegi, îmbrăcați în haine cernite, nu reprezintă decât un fundal nedorit și neplăcut. Ea încearcă să vulgarizeze experiența sa către colegi, indicând diferența între un uliu și un șoim: șoimul este ca un avion de vânătoare capabil să urce la mari înălțimi de unde plonjează asupra prăzii, pe când uliul vânează la înălțime mică, mai asemănător cu un elicopter de luptă înarmat cu rachete puternice.

Decăderea depresivă a protagonistei este urmărită în toate etapele sale pe parcursul ultimei sale perioade la Cambridge, care coincide cu lunile noiembrie-ianuarie. Deși natura nu inundă spațiul său, în realitate destructurarea protagonistei, mai bine zis sălbăticirea ei este strâns legată de aceste luni întunecate și apăsate.

Tema coloristică este, la rândul ei, foarte atent strunită pentru a nu ieși din gama penajului galben-negru al păsării. Aceasta ni se anunță încă din deschiderea filmului și este urmărită în toate etapele sale: de la modul în care vârfurile ierburilor se profilează palid pe fondul culorilor galben reci ale toamnei sau în nuanțele bolnăvicioase care domină interiorul din ce în ce mai claustrat al protagonistei.

Pe de altă parte, în această urmărire unidimensională a poveștii se ghicește uneori faptul că reprezintă ecranizarea memoriului autobiografic al lui Helen Macdonald, căci limbajul filmic pare subjugat în totalitate de povestirea la persoana I.

H is for Hawk este, așadar, povestea legăturii dintre om și animalul sălbatic povestită nu cu final fericit, ci o durere în fața cruzimii vieții în care prădătorii nu sunt decât simbolul amoralității necesare a morții. Interpretarea actoricească și realizarea artistică sunt extrem de coerente, asemănătoare, dacă vreți, privirii concentrate a unui răpitor care omite tot ceea ce este nenecesar între el și țelul său.