Să-l ataci pe ditai Caragialele național... să-l "ajustezi" pe ici, pe colo - musai prin părțile (ne)esențiale - sau chiar să-l întorci pe dos - nu mult, ci doar atât cât să încapă nu confortabil, ci perfect și chiar mai mult ca perfectul pe calapodul epocii post-caragialiene a zilelor noastre, asta da performanță!
Azi, la fix 142 de ani distanță de la premiera absolută a piesei, isprava se comite și se petrece la nivelul cel mai înalt; și nu mă refer aici doar la locul fizic - terasa de pe borul de beton al pălăriei lui Nenea Iancu - ci la izbânda teribilă a unei asemenea încercări curajoase. Chiar nemaivăzute, parol!
Ada Milea și-a băgat zdravăn mâinile și inspirația și curajul (adică... mă-nțeledzi, Neicusorule... talentul) în rărunchii capodoperei literare, morale, sociologice, istorice, antropologice (pe scurt: veșnice) care este Scrisoarea pierdută. A găsit-o tot acolo, a fezandat-o, tranșat-o și aranjat-o pe toa(n)te calapoadele anului de grație 2026: șmecherie, ipocrizie, hoție bașca câteva ingrediente bântuitor-actuale... i-a desfăcut cu curaj anumite cusături, a întors-o pe dos - nu mult, doar atât cât să încapă în faldurile ei blestemat-eterne tot maldărul național(ist) de impostură și nesimțire neaoșă, dar lustruită nevoie mare... bașca noutățurile de ultim răcnet ce gâlgâie post-modern și dau în clocotul nimicniciei triumfătoare: ceva transgender-ism, (alt)ceva tehnicism actual, puțintică multă muzică peste proverbiala și amenințătoarea răbdare a Neichii Zaharia - reparatorul și aranjorul mafiot, poate moale în altele, dar încă tare (imbatabil, stimabile!) la machiaverlâcuri.
De ce spun că Ada Milea i-a luat la purtare capodopera colegului Caragiale? Păi, pentru că dumneaei și-a suflecat mânecile, și-a dres ghiersul și s-a încumetat să-i extragă esența, ba chiar destule ingrediente (unele situații, replici), amestecându-le într-un talmeș balmeș coerent, ardent și incitant - parcă chiar și mai exploziv - de absurd reavăn, actual... sufocant și aneantizator, îmbogățit demențial și exponențial grație apucăturilor de gândire și răzgândire politică. De expansiune explozivă, în realitatea cea mai încins cotidiană cu putință (aia care arde, Bibicule, pârlește momentan totul!), a amestecului toxic de tembelism musai tricolor, impostură și nerușinare înverzită, de lălăială lăutărească (dar minunat parodiată, ridiculizată... din nenorocire, imposibil de exorcizat din trainica, fudula mândrie națională) ce însoțește musai orice alai politico-triumfalist în lumea daco-machedo-băștinoșilor noștri.
Deci, Scrisoarea (docomentul) e pierdută nu atât pentru că, vai!, e fu...tă (pardon, scuzați, bonsoar!), ci e băută. Și nu mai e chiar scrisoare, ci niscai poze - unele și mai rușinoase, cu Prefectul și Joițica în pat - că se poartă, musai, selfie. Iar Cațaveanca se ține langa să le dea la popor prin televiziunea ei privată! Cetățeanul turmentat (motorașul nărăvaș al intrigii și intrigilor) se face, ca la poker sau barbutul și bărbatul autohton " pe de trei!". De ce? Simplu? Pentru că la noi, sunt codri verzi de brad, beția e un dar, câteodată decât un bar, iar bețivul umblă, cum se zice, pe trei cărări; cum să nu se multiplice, domn'e? Colectivul turmentat (echivalentul neaoș al corului antic, mă rog... avem și noi, bă fraților, ba încă înaintea lor! Și codri de mătase, și bubuli, și tuneluri secrete pe ruta Babele / Bucegi - Piramide / Egipt)... Deci, Cetățeanul ăla multiplicat alcoolic are darul nu doar să încurce lucrurile, ci să le și cânte! O chitară electrică, un contrabas și un acordeon (adicătelea, modernitatea peste lăutăreala neaoșă), bașca percuția (un bidon de murături și o canistră de plastic- noroc că goale!) acompaniază cântecele inegalabile ale Adei Milea și Ancăi Hanu. Nu comanda Pristanda, la încheierea bâlciului electoral: "Muzica!"? Uită că acum se cântă pe aproape tot parcursul întregii dăndănăi cu învingătorul Dandanache în coadă. Care Dandanache este o veritabilă "duamnă", în interpretarea baroc-tovărășească și grotescă a Emiliei Popescu, ceva între madam Veorica ex-PSD și madam Filofteia din Preșul lui Băieșu. Și, pentru că domina buona - găsită de Călinescu (G, nu Florin!) în personaj- nu mai e de bon ton și corect-politică să se afle în minoritate, Ada Milea promovează la rang de super-femei un întreg colectiv: madam Cațavencu, madam Farfuridi, madam Brânzovenescu... dacă ar mai fi găsit să transforme și 1-2 de culoare și măcar un LGBT+, sigur se încadra în criteriile musai de îndeplinit pentru cine se întinde la Oscar. Noroc că Turmentații s-au făcut pe de trei, că altfel femeile ar fi fost nu chiar unanimitate, stimabile, dar sigur în majoritate. Și... nici chiar așa, bă băieți! Ce pana noastră?!
Ehee... păi, cu atâta muierlâc (pardon) în combinație, zău că-ți vine să-ți lași baltă / toate interesele, nu-i așa?
Cam o oră și jumătate de râs zdravăn, aproape continuu, se scurg în hohote, muzica trăznit-inegalabilă a Adei Milea & Anca Hanu pe post de comentariu și gaz peste foc, cu o trupă de interpreți dezlănțuită în (în)cântarea cu care joacă: Mihai Munteniță (alternativ cu Silviu Biriș) - Tipătescu; Aylin Cadîr (alternativ cu Oana Laura Gabriela) - Zoe; Vitalie Bichir - Zaharia Trahanache; Tiberiu Enache - Ghiță Pristanda; Alina Petrică (alternativ cu Oana Laura Gabriela) - doamna Cațavencu; Natalia Călin - doamna Brânzovenescu; Florentina Țilea - doamna Farfuridi; Emilia Popescu (alternativ cu Natalia Călin) - doamna Dandanache. Plus cei trei "turmentați": Petre Ancuța, Emilian Mârnea, Florin Călbăjos.
Chiar că Bravos, națiune, halal să-ți fie! Mai actual și mai nemuritor ca-n ziua de azi... să ne trăiești, Nene Iancule! Și... măcar matale să nu-ți faci schimbare de sex. Ești la fel de la (dez)ordinea zilei și așa cum ai apucat!
(foto: Florin Ghioca)