La prima zi (26 iunie 2026) a celei de-a 38-a ediții a Magyar Színházak Kisvárdai Fesztiválja, răspunsul a venit nu de pe o scenă convențională, ci dintr-un spațiu care poartă în pereții săi o tăcere mult mai veche decât orice text dramatic: Zsinagóga din Kisvárda. Acolo, la ora 16:30, Fullajtár Andrea a urcat - dacă "a urcat pe scenă" mai este expresia potrivită pentru ceea ce s-a întâmplat - în monodrama Babilon dosszié / Dosarul Babilon, scrisă de Galló Olga, regizată de Szabó Máté și produsă de Orlai Produkció. Optzeci de minute fără pauză, fără plasă de siguranță, fără distanță.
Alegerea sinagogii ca loc de joc nu este neutră și nu poate fi tratată ca simplă logistică de festival. Este un act de conștiință istorică. A juca o monodramă despre supraviețuirea de la Auschwitz într-o sinagogă înseamnă a șterge distanța dintre artă și memorie, dintre reprezentare și sacru. Sinagoga nu este un spațiu gol în care se instalează un spectacol - este ea însăși un document. Este forma arhitecturală a unei comunități care a fost sistematic anihilată în Europa Centrală. Această rezonanță nu este metaforică. Este geologică, construită în ziduri. A juca în acest spațiu transformă spectacolul dintr-un eveniment teatral într-un ritual de doliu. Publicul nu privește pur și simplu - el depune mărturie, înăuntrul unei case a memoriei.
Scenografia, parcimonioasă și aleasă cu precizie chirurgicală, poartă o greutate simbolică enormă. O față de masă pe care sunt desenate pagini vechi, îngălbenite - ca și cum suprafața mesei însăși ar fi alcătuită din straturile acumulate ale mărturiei scrise - ancorează spațiul în materialitatea scriiturii, a documentului, a actului de a consemna împotriva uitării. Alături, un scaun galben. Și un teanc de foi: jurnalul din lagăr al Olgăi Galló, corespondența ei, manuscrisele care au costat totul și nu au ajuns nicăieri decenii la rând. Dar obiectul cel mai simplu este și cel mai tulburător: o lanternă. În momentele de tensiune maximă - în special atunci când protagonista vorbește despre Auschwitz - lanterna devine singura sursă de lumină. Lumea se restrânge la un cerc mic și tremurat de căldură înconjurat de întuneric absolut. Efectul nu este teatral în sens spectaculos - este existențial. Pune, implicit, întrebarea: ce înseamnă să ții vie o lumină în mijlocul nopții totale?
Dincolo de această imagine singulară, întregul design de lumini funcționează ca o a doua dramaturgie, poate cea mai tăcută și mai eficientă din tot spectacolul. Pe parcursul celor optzeci de minute, scena oscilează între lumină caldă și lumină rece cu o precizie care devine aproape un limbaj în sine. Tonurile aurii, calde, însoțesc amintirile vieții pe care Olga Galló o avusese înainte de deportare - scrierea care îi definea identitatea, lumea pe care o iubea și după care tânjea. Lumina rece, clinică, aproape fluorescentă, coboară ori de câte ori narațiunea intră în lagăre, dezbrăcând scena de confort, de moliciune, de strălucirea umană pe care existența obișnuită o poartă cu ea. Această gramatică cromatică este imediat lizibilă pentru public, fără niciun cuvânt de explicație: lumina devine ea însăși un registru moral, care distinge lumea celor vii de lumea distrugerii sistematice.
Teancul de foi nu este o simplă recuzită. Într-unul dintre cele mai izbitoare momente ale spectacolului, al patrulea perete este spart cu totul: Fullajtár adună paginile și le pune, fizic, în brațele unui spectator din primul rând. Gestul este unul de transmitere, de moștenire. Spectatorul ține brusc în mâini greutatea materială a memoriei - mărturia pe care Galló a supraviețuit cu greu să o producă, pe care a încuiat-o apoi timp de douăzeci de ani, și pe care numai o cădere nervoasă și sfatul unui medic au deblocat-o în cele din urmă.
Fullajtár joacă și în public, nu doar în fața lui. Proximitatea fizică este un instrument dramatic conștient: pe măsură ce pașii ei se îndreaptă spre spectatori, tensiunea crește, respirația se scurtează, atenția se ascute. Ceva aproape palpabil intră în sală. Nu este un truc scenic - este o consecință logică a materialului. Această poveste nu poate fi ținută la distanță pe o scenă înaltă. Ea trebuie să intre în raza ta personală, să îți calce spațiul, să îți ceară ceva.
Performanța semnată de Fullajtár Andrea se bazează pe o intimitate biografică extraordinară: ea este nepoata Olgăi Galló. Aceasta nu este o simplă alegere de distribuție - este un element structural al operei. Când pe Fullajtár Andrea o locuiește vocea bunicii, teroarea bunicii, umorul amar al bunicii și refuzul ei înverșunat de a fi redusă la tăcere, spectacolul capătă o greutate genetică pe care nicio interpretare pur ficțională nu ar putea-o atinge. Povestea în sine este una a rezistenței radicale împotriva ștergerii sistematice. Galló - tânără, strălucitoare, deja o scriitoare în devenire - a fost deportată la Auschwitz împreună cu mama sa la vârsta de treizeci de ani. A ținut un jurnal în lagărul morții, obținând hârtie și creion chiar cu prețul rației de hrană, pentru că scrisul era pentru ea nu un lux, ci un mecanism de supraviețuire. Prin actul scrierii putea evada, fie și temporar, din prezentul insuportabil, reîntorcându-se la viața pe care o avusese și după care tânjea. A supraviețuit. Mama ei, nu. Sora ei cea mai dragă, nu. Casa ei, nu. Și în tăcerea ciudată, traumatizată, impusă de Ungaria postbelică sub regimul Kádár - un regim construit pe suprimarea memoriei și pe performanța obligatorie a normalității - până și capacitatea ei de a scrie frumos părea să fi pierit. Douăzeci de ani nu a deschis jurnalul.
Spectacolul împletește această a doua dimensiune - lupta Olgăi Galló cu absurditățile birocrației socialiste, scrisorile ei de insistență dârză, ironiile întunecate și tragicomice ale încercării de a publica o mărturie despre Holocaust într-un stat care prefera să privească în altă parte - cu narațiunea din lagăr. Rezultatul este o monodramă unică în peisajul teatral maghiar: o operă în care cel mai întunecat capitol al istoriei europene din secolul al XX-lea este însoțit de lumea absurdă a socialismului, producând ceva care îl face pe spectator să plângă și să râdă în același timp, cu acea recunoaștere amară care nu îi dă pace nici după ce iese din sală.
Orlai Produkció, una dintre cele mai cunoscute companii independente de producție teatrală din Ungaria, nu deține o clădire proprie și nici o trupă permanentă. Produce spectacole în colaborare cu actori și regizori consacrați, prezentându-le în diverse teatre din Budapesta și din țară, fondată și condusă de producătorul Tibor Orlai. Babilon dosszié / Dosarul Babilon este emblematic pentru ce poate face teatrul independent atunci când riscă: să ia o mărturie personală, să o pună în corpul unui singur om, să o ducă într-o sinagogă, și să transforme optzeci de minute de teatru studio într-un act de memorie colectivă pe care nicio instituție nu l-ar fi produs în același fel.
Rămâne, la finalul celor optzeci de minute, o întrebare pe care spectacolul nu o formulează explicit, dar pe care o depune tăcut în conștiința fiecărui spectator care iese pe ușa sinagogii în lumina serii de iunie: dacă o femeie a găsit puterea să scrie adevărul cu prețul propriei rații de mâncare, într-un loc conceput să ucidă - ce ne costă pe noi, astăzi, să îl ascultăm?