Faustul lui Purcărete ar trebui să se numească de fapt Mefisto.
Cine nu l-a văzut încă, să nu meargă!! Că după asta, nu mai poți vedea teatru... Nimic, dar NIMIC din ce am văzut până acum nu se apropie nici măcar la distanță de ce am experimentat la Fabrica de Cultură din Sibiu...
Pentru cei care l-am văzut, nu cred că mai e scăpare... Cred că o să mergem din nou și din nou când vom mai prinde bilete (că nu e ușor deloc, eu încerc de câțiva ani... - efectiv pare și asta un fel de inițiere... parcă trebuie făcut "pactul" potrivit... poate trebuie să ajungem înăuntrul nostru undeva ca să putem "primi" asta...) și între timp ne vom hrăni din amintiri de stări și imagini și frânturi și rupturi de suflet și destrămări de straturi și valuri puse peste ochi și inimi...
Mă întreba cineva dacă mi-a plăcut. Și mi-am dat seama că în mod clar nu pot răspunde cu "mi-a plăcut". Plăcutul nu e ceva care intra în categoria de trăiri pe care le-a construit acest spectacol. A fost greu. A fost răscolitor. Grotesc. De multe ori inconfortabil de "urât". A fost ceva atât de hipnotic în anumite momente că am intrat adesea într-un alt spațiu... Nu m-am uitat deloc la ceas în cele aproape două ore. Nu am știut cine e în jurul meu, deși m-am dus cu două prietene foarte dragi. Am oftat la unison cu toți cei din sală. Am râs uneori deși nu era mereu de râs. Și la final am plâns. Și am avut piele de găină de multe ori...
Silviu Purcărete e un magician. Felul în care el a văzut povestea asta atât de cunoscută și atât de mult jucată și interpretată, mi-a dat pentru prima oară ocazia să îl văd așa pe Mefisto. Să merg cu un proces al cuiva care cândva s-a desprins de Dumnezeu crezând că vă putea trăi constant orice își dorește... Și acest cineva, trăind tot ce vrea, caută Sens... Ca noi toți. În tot ce este în jur. Și în fiecare alegere. În fiecare relaționare. În fiecare spațiu în care Iubirea pare că și-ar putea face loc... Și viața, în iureșul ei, merge înainte printre frivolități și trivialități. Printre lucruri mereu "importante". Iar la final, acest Cineva, are doar o singură opțiune - să își amintească, iar, că o dată a fost parte din Dumnezeu. Una cu Dumnezeu... Că de fapt nu a existat separare... și nici vreo "cădere"...
Am simțit că Ofelia Popii face drumul asta mereu și mereu. Mă întrebam, citind despre faptul că acum mai puțin de un an s-au împlinit 300 de reprezentații ale acestui Faust, jucat cu casa închisă din 2007, cum e să fii parte din această distribuție. Ce mai găsești în tine când "ai iar de jucat vineri seara"... Și nu mi-am imaginat ce ființă îmi va fi dat să descopăr în acest Mefisto, rol pentru care actrița deja a primit muuulte premii. Fiecare inflexiune a vocii are sens și umple altfel spațiul. Fiecare mișcare a corpului e gândită, lucrată, și implementată fără cusur. Nu există mișcare ce să nu aibă semnificație, sau să construiască ceva relevant.
Textul curge și pare că fiecare cuvânt e născut în spațiul gol de după ultimul rostit... Și nu știu ce vrăjitorie face această doamnă ca, după atâția ani de jucat acest rol, nu doar că l-am "crezut" pe Mefisto, dar și acum, vorbind despre el, mă emoționez... Mă întreb și eu, așa, într-o doară, dacă vreodată nu se va mai juca acest Faust, ce se va întâmpla cu toată trăirea din acest rol. Că nu cred că se mai poate să nu se fi întrepătruns procesele... Cele de construcție de personaj, cu cele de viață... Și cum mergi pur și simplu înainte după ce înțelegi cât de... despre Viață e această poveste... Că no, până la urmă, e o poveste, nu?
Nu știu dacă mi-a fost dat vreodată să văd un actor întrupând atât de bine un rol. Că Ofelia Popii nu "îl joacă" pe Mefisto. Ni-l relevă pe acest Mefisto pe care îmi imaginez că l-a visat Purcărete, și pe care dumneaei îl inventează din nou și din nou de atâția ani și ne lasă să îl descoperim între dezgoliri și rânjete, între sunete venite din alte lumi, între contorsionări ale corpului și apoi o așezare în Măreție, dar o așezare care duce la fel de clar și fără scăpare spre... final... la descompunere... la destrămare de iluzie...
Am trăit un strat atât de adânc de Viață în acest spectacol...
Am atâtea imagini care mi s-au așezat în spatele ochilor undeva și s-au cuibărit în suflet. Unele de-a dreptul marcante, ca o pictură. O operă de artă care sapă constant odată ce o bucățică din ea a devenit vizibilă...
Mă tot întreb cum a "văzut" domnul Purcărete toate lucrurile pe care ni le-a pus în față? Ce s-a întâmplat în el visând acest Faust? Oare Ofelia Popii a urcat singură pe dulap lângă bufnița aia împăiată? Oare o scenă care se mișcă constant... care vibrează și devine și stabilă și instabilă în același timp... O lume ascunsă în spatele altor lumi ascunse... Pereți de cărămidă care se dărâmă. Flăcări impresionante care te fascinează și îți atrag privirile... pentru că, nu-i așa că trebuie mereu să ne uităm la ceva...și cu ocazia asta să "ratăm" altceva. Am spus mai sus undeva că Silviu Purcărete e un magician, și exact ca un iluzionist, face lucruri să apară, să dispară, să plutească, să se întâmple în feluri în care, la teatru, când ai toți ochii publicului ațintiți spre scenă, nu e posibil... Actori "dispar" pe scenă, sub ochii noștri. "Apar" în alte locuri. Decorurile (Helmut Stürmer) se transformă fără că o cortină să trebuiască să le mascheze...
Oooo, de fapt de la felul în care începe acest spectacol, îți dai seama că nu e ceva ce ai mai "văzut". Dar undeva pe la primele replici ale lui Mefisto, începi să îți dai seama că nu e nici ceva ce ai mai trăit... și că se va cere de la tine să te lași în proces. Să mergi și tu în călătoria asta în care ești invitat... până vei descoperi propriul tău adevăr.
Este un punct în spectacol unde m-am revoltat, pentru că citisem multe recenzii și articole despre acest Faust, și chiar dacă știam deja multe, a fost o parte care a rămas... ascunsă... despre care nu s-a scris nicăieri. Și mă întrebam, revoltată, oare ce "conspirație" e asta că nu a "răsuflat" nicăieri acest detaliu? Mă și vedeam mergând acasă și făcând "spoilere", desconspirări de detalii :D, pentru cei ce urmează să vadă spectacolul ulterior. Dar vraja se încheie o dată cu un spațiu atât de... adânc din călătoria aceasta spre ce e cu adevărat, real... și ce rămâne după ce toate cele de suprafață se duc...
Am ieșit pe ușile Fabricii de Cultură, într-o curte industrială, într-o zonă necunoscută a Sibiului care oricum nu îmi era familiar. Și am tăcut, împreună cu celelalte câteva sute de spectatori cu care am împărțit aceeași sală pentru aproape două ore. Le spuneam prietenelor mele că aș vrea să mergem un pic pe jos, pentru că nu pot efectiv să mă urc într-un Bolt acum... să caut chestii în telefon... și să mă las înapoi în viață. Și în apropiere, cineva pe care nu cunoșteam, s-a uitat la noi și a spus... "exact așa simt și eu"...
Așa că am tăcut împreună o vreme. Și am respirat.
Și uite că au trecut deja câteva zile și vraja încă nu s-a risipit de tot. Deși viața a revenit cu ale ei "trebuie să...". Dar ceva a rămas, ca încă un strat de realitate. Și ceva care îmi spune că Teatrul nu vă mai fi niciodată la fel pentru mine. Și am văzut și spectacole în West End, Londra, spectacole cu bugete impresionante și producții pe măsură. Dar este ceva aici care e clar că e dincolo de Teatru...
Și nu e nici de la costume (Lia Manțoc - deși alegerile au fost ataaaat de inspirate), nici de la decoruri (deși doamne cum au fost anumite detalii!! Și implementarea tehnică a fost fără cusur), nici de la muzica live (Vasile Șirli - deși atât părțile de cor, cât și trupa care a făcut un adevărat spectacol, au umplut cu totul spațiul și au nuanțat atât de clar povestea, că și acum am piele de găină retrăind...), și nici cei peste 100 de actori din distribuție (deși nu cred că am văzut ceva mai impresionant)...
E ceva care se țese între mișcările "dracilor" adormiți atunci când Ofelia Popii rânjește și se hlizește cu sunete aproape nelumești... Între plasturii lipiți peste ochii Omului Faust de către Lipsă, Vină, Grijă și Nevoie... Între delirul din Noaptea Valpurgiei, că nu se poate numi altfel decât delir tot ce ne-a fost dat să TRĂIM în acea bucată de poveste... E între degradare și decădere și Lumina care nu dispare de fapt nicicând... Nici când totul pare fără speranță, Faust, simbolic, nu încape în sicriul creat special pentru el. Nici Diavolul însuși nu reușește să îl îngrămădească în el. Și uite cum dintr-o poveste despre dezmăț, o poveste spusă uneori cu accente vulgare. O poveste cu decoruri grotești. O poveste în care Satana pare să dirijeze totul și să construiască o lume degradantă și degradată... O poveste tristă și încheiată atât de răscolitor că nu ai cum să nu lași măcar o lacrimă pe final, trăind cu Mefisto un sfârșit atât de departe de Strălucirea promisă... Uite cum ceea ce rămâne, fără să fie spus, ceea ce răzbate prin crăpături (uneori mai mult decât crăpături, câteodată sunt chiar demolări din temelii...) este Lumina... și ceva care sta dincolo de orice se întâmplă în viață... Ceva care ne duce spre un loc Adevărat din noi...
Și cu asta ești lăsat să pleci acasă. Să lași în urmă spațiul în care ai fost purtat prin părți întunecate, prin părți ascunse, prin părți atât de ne-ascunse încât devin inconfortabile prin goliciunea lor... A fost o experiență complet imersivă acest spectacol... Toate simțurile au fost adresate. Așa cum niciun "nu-știu-cât-DX" de la niciun film nu a putut construi până acum. Vizual, întreaga construcție se transformă într-un platou de iluzionism, și la un moment dat nu te mai poți încrede în ce îți spun ochii, pentru că știi sigur că te păcălesc... Auditiv, ai parte de un festin rar întâlnit în teatrul românesc - voci lucrate, bucăți de cor care construiesc uneori spații de Rai, și un rock instrumental care conduce călătoria prin tot ce înseamnă desfrâu; muzica live construită și interpretată special pentru a completa povestea (Orchestrație: Doru Apreotesei). Olfactiv - nici nu știu cum au reușit să îmi umple nările (parcă și gust am simțit în gură...) cu un miros care m-a dus ca emoție, în același spațiu de degradare umană... Nu voi uita curând tot ce am trăit... Tot ce am fost condusă să EXPERIMENTEZ pentru că spectacolul Faust al domnului Purcărete, nu e doar Teatru.
Și clar voi mai merge (dacă Dumnezeu va permite :D... sau orice Zei se mai ocupă de bilete :D - că e clar că și acolo este ceva ce se întâmplă dincolo de noi...)
Simt că au fost bucăți pe care nu le-am văzut, pentru că nu poți să "prinzi" TOT ce se întâmplă. E atât de complex. E atât de complet. Are atât de multe planuri. Te duce în atâtea bucăți din tine... ca Viața care te ia și te smucește până te descompui... Ca mai apoi, să lași undeva să FIE tot ce are a fi, și să revii la ce a mai rămas după ce totul se destramă...
(foto: Scott Eastman, Sebastian Marcovici)
Galeria foto a spectacolului, în versiunea inițială - cea cu Ilie Gheorghe -, realizată de către Scott Eastman, o găsiți aici.