Mă consider o persoană sociabilă și deschisă. Îmi place să cunosc oameni noi și, de obicei, mă înțeleg foarte bine cu cei din jur. Sunt curioasă, îmi place să încerc lucruri noi și sunt o persoană pozitivă, care încearcă să se bucure de fiecare experiență. Un fun fact despre mine este că citesc foarte repede. Pot să citesc aproximativ 25 de pagini în 10 minute, așa că, dacă îmi place o carte, o termin destul de repede.
Prima mea experiență la Ideo Ideis a fost la finalul clasei a IX-a, când am venit ca voluntar. De atunci am rămas implicată, iar anul acesta, în 2026, sunt atât voluntar, cât și participant. Pentru mine, cele două roluri se completează foarte bine și nu aș schimba nimic la asta.
Îmi place foarte mult să fiu voluntar, pentru că simt că pot contribui la tot ceea ce se întâmplă în festival și pot ajuta acolo unde este nevoie. Chiar dacă aveam o permanență, am încercat să mă implic în mai multe departamente și să dau o mână de ajutor ori de câte ori am avut ocazia. Cred că tocmai atmosfera și oamenii de aici te fac să îți dorești să faci mai mult decât ceea ce ți se cere.
Daria Stan: Care a fost prima ta întâlnire cu teatrul? Ai un moment distinctiv care îți vine în minte?
Daria Preda: Pasiunea mea pentru teatru a început încă din copilărie. Ai mei, fiind mari iubitori și cunoscători ai teatrului, au ales să ne ducă pe mine și pe sora mea la spectacole încă de mici. Prima dată am fost la Teatrul "Ion Creangă" din București și, dacă nu mă înșel, am văzut Pinocchio. Chiar dacă spectacolele pentru copii erau mai scurte, îmi amintesc că am fost fascinată de tot ce se întâmpla pe scenă: jocul actorilor, luminile, decorurile și costumele. Atunci mi-am dat seama că vreau să descopăr mai mult din lumea teatrului. Cu timpul, am început să urmăresc filme din toate genurile - acțiune, dramă, comedie - să merg din ce în ce mai des la teatru, operă și operetă. Unul dintre spectacolele care m-a impresionat cel mai mult a fost Faust. A fost o adevărată revelație pentru mine. M-a captivat de la început până la sfârșit, iar finalul, deși surprinzător, m-a făcut să mă gândesc mult timp la spectacol. Experiența aceasta m-a făcut să realizez câtă muncă și dedicare se ascund în spatele fiecărei reprezentații. De multe ori auzim stereotipul că actorii nu câștigă bine sau că "mor de foame", dar văzând cât suflet pun în fiecare rol și cât de mult se dăruiesc publicului, nu poți decât să îi admiri și să le apreciezi pasiunea.
D.S.: Care este textul pe care îl jucați la Ideo Ideis 2026 și cum l-ați ales? De ce ați ales acest text?
D.P.: Textul pe care îl jucăm anul acesta la Ideo Ideis este o adaptare după Alice în Țara Minunilor de Lewis Carroll. Am ales piesa prin vot, iar eu m-am ocupat de adaptarea textului, la care am lucrat timp de cinci zile. Nu am vrut să simplific povestea, ci mai degrabă să o fac mai ușor de urmărit și de înțeles pentru un public de toate vârstele. Am încercat să păstrez esența și farmecul poveștii originale, dar să o aduc într-o formă care să fie accesibilă și captivantă pentru spectatori.
D.S.: Cum a arătat drumul de la prima lectură la spectacolul pe care îl vom vedea în 2026 în cadrul festivalului?
D.P.: Acum o lună, când am citit pentru prima dată textul, am observat că era foarte multă narațiune și că nu îl puteam pune în scenă exact așa cum era scris. De aceea am ales să îl adaptăm. Ne-am concentrat mai puțin pe redarea fidelă a fiecărui detaliu și mai mult pe mesajul poveștii, pe simboluri și pe felul în care decorul completează jocul actorilor.
În tot procesul acesta am realizat cât de important este ca actorii să rezoneze între ei. Cred că în ultima lună am crescut foarte mult ca echipă, atât din punctul de vedere al comunicării, cât și al încrederii reciproce. Mulți dintre noi nici măcar nu ne cunoșteam înainte, iar acum am ajuns să ne înțelegem foarte bine, să avem idei comune și să luăm împreună toate deciziile legate de spectacol și de repetiții.
Sunt convinsă că toate orele petrecute repetând în fiecare zi se vor vedea pe scenă. Cu siguranță vom avea emoții, dar cred că vom fi și mult mai relaxați, pentru că știm cât de mult am muncit și cât de bine ne cunoaștem unii pe alții acum.
D.S.: Așa cum mi-ai zis deja, ai mai participat la Ideo Ideis. Ce a rămas cu tine de la edițiile trecute?
D.P.: În 2026 este a patra mea ediție de Ideo Ideis. Prima a fost la finalul clasei a IX-a și mă bucur că am prins chiar ediția aniversară, cea de majorat. Țin foarte mult la ediția aceea, pentru că a fost plină de experiențe care au rămas cu mine. Am văzut spectacole care m-au impresionat, am cunoscut oameni noi și am plecat de acolo cu senzația că vreau să mă întorc în fiecare an.
Îmi amintesc și acum atât momentele serioase, cât și pe cele amuzante. Unul dintre preferatele mele a fost când am cântat cu toții Perfect fără tine în fața CMT-ului (sala Centrului Multifunctional pentru Tineri din Alexandria - nota LiterNet). Eu am filmat momentul, iar de curând am dat peste acea filmare. M-am uitat la ea și mi-am dat seama cât de dor îmi era de atmosfera de atunci.
Cred că asta îmi place cel mai mult la Ideo Ideis: dincolo de spectacole și ateliere, rămâi cu niște amintiri și cu niște oameni la care te gândești mult timp după ce se termină festivalul.
D.S.: Care este întrebarea pe care teatrul te face să ți-o pui din nou și din nou? Ai deja un răspuns la ea în acest moment?
D.P.: "Știi ce e real și ce nu?" este o întrebare pe care mi-o pun destul de des. Ca persoană, sunt atrasă de poveștile psihologice, de mistere, thrillere și, în general, de tot ce te pune pe gânduri. Îmi place să descopăr adevărul odată cu personajele, nu să îl știu de la început. Îmi plac spectacolele care te fac să te îndoiești de ceea ce vezi și care te lasă să îți pui singur întrebări.
Poate de aceea mă regăsesc și în întrebarea asta. Mi se întâmplă și în viața de zi cu zi să trăiesc momente atât de frumoase sau de neașteptate, încât mă opresc pentru o secundă și mă întreb dacă chiar s-au întâmplat sau dacă doar le-am imaginat. Parcă sunt prea frumoase ca să fie reale.
Genul acesta de sentiment îl caut și în teatru. Îmi plac spectacolele care nu îți dau toate răspunsurile, ci te fac să pleci acasă cu întrebări și să te gândești la ele mult timp după ce s-au terminat.
D.S.: Când ești licean toată lumea te întreabă ce vrei să devii. Eu te întreb altceva: cine încerci să NU devii?
D.P.: Nu vreau să fiu genul de persoană care se afundă doar cu capul în muncă. Poate sună urât, dar n-am înțeles niciodată cum unii oameni pot să stea toată ziua cu ochii în cifre, în hârtii sau într-un ecran și să fie concentrați doar pe certitudini. Pur și simplu eu nu mă regăsesc în asta.
Mie îmi place să rămână și puțin mister. Îmi place să existe loc pentru imaginație, pentru interpretare, pentru întrebări fără un răspuns clar. Vreau să simt că, prin ceea ce fac, pot să schimb ceva în oameni sau măcar să îi fac să privească lucrurile dintr-o altă perspectivă.
Nu vreau să fiu o persoană tipicară.
D.S: Având în vedere că tema ediției cu numărul #21 Ideo Ideis este "Aici e locul nostru!", crezi că ai un loc al tău? Dacă da, care este el? Ce sau cine te face să simți asta? Dacă nu, și teoretic ai avea libertatea totală de a alege, unde te-ai simți "cel mai acasă"?
D.P.: Întotdeauna am fost atrasă de locurile care mi se par poetice. Încă de când eram mică îmi plăceau locurile în care sunt sălcii lângă un râu, unde lumina trece printre crengi pe care vântul le mișcă ușor. Nu știu de ce, dar mă liniștesc și simt că acolo mă regăsesc.
Și mai frumos este când pot împărți momentele astea cu cineva drag. Țin mult la oamenii din jurul meu și la părerile lor și îmi place să-mi petrec timpul cu persoane care sunt pe aceeași lungime de undă cu mine. Cred că locurile devin și mai speciale atunci când sunt împărțite cu oamenii potriviți.
D.S: De ce crezi că "locul" teatrului și al culturii trebuie menținut ferm în societatea noastră? Cum ai convinge o persoană care nu a mai fost niciodată la teatru să vină să vă vadă spectacolul?
D.P.: Mi se pare că trăim într-o perioadă în care arta și teatrul sunt, într-un fel, demitizate. Totul se întâmplă foarte repede, iar atenția noastră este mereu împărțită. Tocmai de aceea mi-aș dori ca arta să nu-și piardă caracterul ludic și puterea de a ne face să visăm.
De-a lungul timpului, oamenii au simțit mereu nevoia de spectacol. Fie că vorbim despre teatrul din Antichitate, despre luptele cu gladiatori, despre operă, balet, cinema sau teatru, oamenii au căutat întotdeauna un loc în care să evadeze din realitate și să trăiască alte povești.
Acum, într-o eră dominată de tehnologie și de ecrane, cred că teatrul este mai important ca oricând. Este una dintre puținele experiențe în care ești cu adevărat prezent, alături de alți oameni, și în care imaginația încă are loc să existe.
De asta cred că Alice vorbește atât de bine publicului de astăzi. Pentru mine, spectacolul este un loc al tuturor posibilităților și o declarație de curaj. Curajul de a ne imagina, de a pune întrebări și de a ieși din tipare, într-o lume în care, de multe ori, alegem mai degrabă să ne plafonăm decât să explorăm necunoscutul. Mi-ar plăcea ca oamenii să vină să ne vadă spectacolul fix pentru asta.