Mormântul. Și moartea în sine, învierea. Moartea sforțării (evidente) de a reproduce cu fidelitate temperatura unor secole trecute, îndepărtate până-ntr-o altă realitate, secole străbătute de câte-un fior pe care-l putem doar citi. Suntem afoni la oricare altă cadență în afara aceleia după care prezentul ne dictează viața. E moartea amăgirii că putem simți în deplinătate acel fior, că ne putem adapta acestor alte cadențe, că le înțelegem și ne putem proiecta cu adevărat în lumile lor, neîntinați de propriile căutări, de actualele probleme. Nu fiorul estetic al unei mici bucăți de istorie ne mișcă, ci corespondența cu prezentul, "coincidența", universalul - omul, cu veșnic neschimbatele lui doruri și metehne. Emoționarea cere, este și începe cu regăsirea, cu identificarea. Și dacă nu reușim să ne vedem reflexia de regionalismele și crinolinele care-o pot acoperi, și dacă vrem într-adevăr să simțim, dacă teatrul se face din viață, și nu din cărți... E moartea confuziilor nocive între cinste și costume de epocă, între reinterpretare și trivializare. Și moartea în sine e învierea. E Apus de soare pentru opera lui Delavrancea, e înmormântarea (efectivă) a textului, e, ați ghicit, salvarea lui, când nimeni nu-i mai dădea o șansă la supraviețuire. E-un miracol medical și-un miracol de spectacol, iar "vinovații" sunt regizorul Matei Lucaci-Grunberg și echipa Asociației Efectiv. Un miracol, Efectiv.
Un ecran de proiecție, pe care citim On Air. În fața lui, studioul-ring al postului Radio Efectiv - dedicat efortului comun de conservare a culturii. În câteva momente vom asculta teatru radiofonic. Momentan, așteptăm și fierbem în suc propriu și în nostalgia întreținută de șlagărele generației în blugi și-a fericirii cu chip luminat de dragoste (mereu!). În câteva momente vom urmări, chiar, teatru radiofonic. Momentan, așteptăm și fierbem în suc propriu și în curiozitatea întreținută de microfoanele, lămpile și depozitul-laborator sonor, ca o expoziție de găleți, pungi, oale, plante și câte și mai câte; expoziție de obiecte-minuni, obiecte-instrumente muzicale. Pe o mescioară de scris, așteaptă și caietele de rol, pe care actorul Cătălin Vîlcu le va înmâna actorilor-personaje, interpretați de actorii-actori (ce să-i faci, teatru meta!) Daniel Stanciucu, Ionuț Ionescu, Teodora Moscal, Teodora Oancea și Dan Pughineanu. Intră unul câte unul, se salută reverențios, își pregătesc stativele, pozițiile - și energiile, ținându-se cu toții, câteva clipe, de mână, ca la un ultim pas al ritualului de încălzire - și încep. Astăzi, doamnelor și domnilor, Radio Efectiv difuzează piesa Apus de Soare de Barbu Ștefănescu Delavrancea. Pentru ultima oară. Consiliul Culturii Perimate hotărăște o ultimă lectură a piesei acesteia perimate, îmbălsămate și, la final, înmormântate. Brr. O fi briza sau "aerul trecător al culturii"?
Universul sonor îl semnează Daniel Stănciucu (iar ingineria de sunet, Rareș Florea), actorul de la butoane, personajul-atmosferă, căruia i se alătură bocancii, șoaptele și răzătoarele colegilor într-un decor pur sonor. Textul își păstrează solemnitatea, rostirea rămâne tradițională, arhaismele, imuabile. Resuscitarea Apusului nu e nici rescrierea, nici jocul realist. Multele și consistentele partituri sunt acoperite magistral de o mână de actori și de vocile lor nuanțate, prin care fiecare-și delimitează atât de bine multiplele personaje pe care le interpretează, încât jurăm că se dedublează, ne hipnotizează, ne împing să căutăm cu privirea deja zecile de actori pe care ni se pare că-i auzim. Resuscitarea Apusului e efectul ludicului, iar ludicul e efectul asumării, asumarea din vocile locuite, pline de viața acestor personaje pe care le conturează până la vizual. Asumarea e îmbrățișarea unei istorii a oamenilor, nu a figurilor monumentale. Și nu se apelează la psihologizare, ci la înțelegerea reală a fundației textului, care devine limpede și-atât de actual odată ce balastul retoric al epocii e îndepărtat. Turnată în forma unei drame istorice e povestea acelorași conflicte care ne modelează prezentul, e imaginea tensiunilor politice generate de vânarea și cucerirea Pocuției, o regiune din Ucraina de azi. Iar rezonanța acestui prezent se amplifică odată cu fiecare "Pace nu se face cu război, ci cu oamenii din noi" cântat și repetat a palmă peste față.
Moartea lui Ștefan cel Mare premerge însăși "moartea cuvântului", moartea textului, pe a cărui piatră funerară nu e scris nimic, pentru că "de astăzi, textul nu mai aparține nimănui". Spectacolul se încheie cu un minut de reculegere, care, în febrilitatea publicului vrăjit, cucerit și iremediabil îndrăgostit, nu a putut dura mai mult de câteva secunde. În ropotul de aplauze nerăbdătoare, gândul mi-a zburat la spectacolul pe care îl văzusem cu doar câteva ore mai devreme. Dansul înnebunitor, vârtejul de trupuri care-nghite tradiția și-o conservă-n ligamente când aerul cosmopolit n-o mai recunoaște, Zestr(ea), o producție UNATC, semnată de Bianca Geantă. Și-apoi gândul mi-a zburat mai departe de mărturia coregrafică a ereditarului arhaic, a zburat la steagul alb, la care mă lăsase o altă mașină a timpului, steag care mă-ntreba, și nu mă asigura, mă-ntreba ce va rămâne? Și-au răspuns spectacolele-n locul meu și-au arătat înspre om, înspre piele și corzi vocale, înspre nevoia de-a ne întreba la nesfârșit ce va rămâne, înspre pofta de-a lăsa, prin teatru, mărturia ce va rămâne.
(foto: Augustina Iohan)