Blondele Tipătescu şi Caţavencu - O scrisoare pierdută

Într-o ţară în care se comentează că însuşi preşedintele s-a lăsat manipulat de o blondă, de ce nu ar fi distribuite femei în rolurile bărbaţilor politici din Scrisoarea pierdută a lui Caragiale?

Într-o lume în care sexele sunt interşanjabile în aproape toate situaţiile imaginabile, binecunoscuta piesă a lui Caragiale rămâne la fel de actuală prin această schimbare, ba mai mult, spectacolul se îmbogăţeşte cu neaşteptate surse de umor. Montarea lui Tompa Gàbor de la Teatrul Maghiar din Cluj nu coboară, din fericire, la nivelul anecdotei, alegerea lui de a alcătui o distribuţie feminină a ţintit către performanţa eliberării de orice determinare legată de sex a personajelor caragialiene, ceea ce unele dintre interprete chiar reuşesc.

Nici faptul că Zoe e "bărbată", aşa cum o sfătuieşte o replică, dar la propriu, nu strică echilibrul montării. Blondele Tipătescu (Skovrán Tunde, la debut) şi Caţavencu (Kézdi Imola) nu renunţă la atributele feminităţii, ci le folosesc abil pentru a câştiga meciul politic, dar şi pentru a rămâne, respectiv pentru a intra, în graţiile lui Zoe (Bács Miklós). Trahanache (Kali Andrea) e la fel de "orb cu viclenie", excelentul cuplu Farfuridi (Panek Kati)-Brânzovenescu (Albert Csilla) demonstrează că laşităţile, ezitările şi umbra mediocrităţii nu planează deloc numai asupra bărbaţilor, iar Cetăţeanul turmentat (căruia Boldizsár Emöke îi dă un aer de Charlot zguduit de nerăbdarea celor din jur) poate fi la fel de indecis, indiferent de sex.

Se pot face diferite scenarii pornind de la ideea regizorului: că indiferent cât se agită politicienii-femei (şi e foarte probabil ca numărul lor să crescă în toate parlamentele lumii) adevăratele decizii rămân tot ale bărbatului, care le foloseşte dându-le impresia că ele decid. Sau că femeile conduc, de fapt, lumea şi că nici ele nu sunt mai bune decât bărbaţii. Dar adevărul este că, dincolo de surpriza iniţială a acestei schimbări, spectatorul ajunge să uite, la un moment dat, că pe scenă sunt femei care joacă roluri scrise pentru bărbaţi, acceptând convenţia aşa cum pe vremea lui Shakespeare se accepta că rolurile de femei sunt jucate de tineri.

De altfel, la fel de puternic sugestive sunt şi alte idei regizorale, cum ar fi aceea de a plasa acţiunea într-un WC somptuos, asemănător cu toaletele impozante din Casa Poporului, locul fiind numai bun pentru discutarea aranjamentelor de culise, dar şi pentru a arăta care e adevărata atitudine a politicienilor faţă de alegători, la care se referă cu lacrimi în glas în timp ce-şi satisfac nevoile personale. O altă idee, aceea de a-l dubla pe Pristanda cu o versiune a sa în mic, pare o ilustrare a unei ştiri recente referitoare la "corupţia care se învaţă încă din şcoală". Nu mai puţin, păruiala dintre reprezentanţii facţiunilor politice, transformată, prin căderea unei folii asupra "combatantelor", într-un monument, te duce cu gândul la deformările suferite de istorie şi la imaginarul nostru populat cu eroi ale căror victorii au origini incerte.

Dincolo de toate aceste legături cu realitatea imediată, valoarea versiunii lui Tompa Gàbor stă tocmai în aceea că depăşeşte imediatul, propunând în schimb prototipul unui spectacol modern, dinamic, în care atracţia sexuală e dezvăluită ca unul dintre motoarele principale ale raporturilor dintre oameni şi principal instrument de manipulare. Nu în ultimul rând, un spectacol ce respinge fantomele naţionalismului, fără a le ataşa exclusiv spaţiului românesc, fiindcă regizorul adaugă la începutul actului II un mic recital din versuri ale poeţilor maghiari folosite ca stindard de naţionaliştii de aceeaşi limbă. O critică a sistemului politic tradiţionalist, dar şi, implicit, a corectitudinii politice deformatoare a relaţiilor dintre oameni, spectacolul Teatrului Maghiar din Cluj confirmă în mod neaşteptat actualitatea lui Caragiale.