Educativ - Les Poupées Russes

Păpuşile ruseşti / Les Poupées Russes e un film care curge uşor. E despre o viaţă care curge uşor. Poate că nu e o viaţă teribil de consistentă sau de utilă, dar în nici un caz nu e una goală sau searbădă - nu e "dezastrul" pe care-l vede beneficiarul ei, scriitorul Xavier (Romain Duris). Ce vrea el să spună este că, văzută ca naraţiune, viaţa lui nu e cine ştie ce: n-are o formă prea convingătoare, o direcţie sigură. La 30 de ani, scrie articole pentru reviste de snowboarding, "autobiografii" de celebrităţi mai tinere ca el şi seriale TV cu titluri ca Dragoste pasională la Veneţia. Bunicul lui îi spune că e "înzestrat să scrie despre lucruri importante", dar lucrul ăsta nu e la fel de evident şi pentru noi: Xavier nu pare îndeajuns de obsedat şi de îndîrjit; l-o fi frămîntînd ceva, dar lasă impresia că, atîta timp cît munca de "negru" îi va scoate în cale gagici precum Célia (o manechină care-şi publică memoriile), lucrurile importante pot să mai aştepte din partea lui.

Ca să-i facă, totuşi, o plăcere bunicului, i-o prezintă pe logodnica lui, numai că, de fapt, nu e logodnica lui, ci prietena lui lesbiană, Isabelle (uluitoarea Cécile De France), care e pe jumătate siderată, pe jumătate gîdilată de toată comédia şi-şi poartă fustiţa de parcă n-ar mai fi folosit aşa ceva de la vîrsta de 5 ani. Xavier a avut o logodnică - în orice caz, o prietenă de cursă lungă (Audrey Tautou) -, dar s-au despărţit în urmă cu un an. Încă mai au relaţii - el are grijă de copilul ei (care nu e şi al lui) atunci cînd ea pleacă să demonstreze împotriva poluării, a violenţei şi a tuturor celorlalte rele de pe pămînt -, dar nu mai fac sex, deşi el e clar tentat o dată (îl salvează un telefon de la o cucerire de ultimă oră), iar ea, cu o altă ocazie, chiar îi face o propunere (el refuză înţelept, dar tot intră în belea). Aşadar, o viaţă nu foarte serioasă, trăită oarecum la voia întîmplării, dar, iarăşi, nu chiar un dezastru.

În primul rînd, e cît de cît consecventă cu alegerea făcută de Xavier acum cîţiva ani, în Euro-mix (L'Auberge espagnole, 2002). Realizat tot de Cédric Klapisch, L'Auberge descria anul petrecut de Xavier la Barcelona, cu o bursă post-universitară, alături de alte tinere speranţe ale Europei Unite; la sfîrşit, fiecare urma să-şi ia în primire slujba fixă, viitorul aranjat; Xavier refuza. În al doilea rînd, privite ca structuri narative cinematografice, toate vieţile sînt nişte dezastre: eroii de film au mereu un Destin de împlinit (o luptă de cîştigat, o planetă de salvat), dar adevărul e că cei mai mulţi dintre noi nu sîntem capabili de genul ăsta de evoluţie susţinută, unidirecţională, n-avem Destine cu d mare; avem impulsuri trecătoare, avînturi urmate de răzgîndiri, luăm ce ni se oferă şi ne mişcăm după cum bate vîntul. Modelul narativ dominant (cel hollywoodian) a insistat întotdeauna pe structuri solide şi pe eroi care ştiu ce vor, dar în cinema-ul francez mai există şi un alt model, mult mai deschis spre haosul experienţei (cu toate irelevanţele, dar şi cu toate plăcerile ei accidentale), şi cred că el datează de dinainte de Noul Val, ba chiar de dinainte de Jean Renoir - de la Flaubert şi marele său "roman fără subiect", Educaţia sentimentală. Riscul unei asemenea abordări este ca, după un timp, spectatorul să înceapă să se întrebe de ce povestea - dacă tot n-are o direcţie precisă, dacă se poate termina oricînd - nu se mai termină odată. Dar vînturările lui Xavier de la o femeie la alta, din oraş european în oraş european şi din mini-aventură în mini-aventură, sînt filmate cu un simţ atît de fermecător al divagaţiei, al incidentului lipsit de greutate şi al ocaziei care poate să apară de după colţ, şi sînt onorate cu atîtea brizbizuri filmice (momente de fantezie, secvenţe din telenovela pe care o scrie Xavier), încît eu, unul, n-aş fi vrut să se mai termine.

În plus, de la un punct încolo, povestea începe să arunce ocheade către ceva mai închegat, mai solid din punct de vedere structural. Iar acel ceva aduce a telenovelă. Xavier se întîlneşte cu un amic englez care se pregăteşte să se însoare cu o balerină din Sankt Petersburg. Amicul îşi spune povestea şi îl informează pe Xavier (care nu poate să sufere clişeele romanţioase pe care le scrie) că "o poveste de dragoste e în primul rînd o poveste" - nu se poate închega în lipsa anumitor scene-cheie, a acelor scene (declaraţia solemnă, sărutul în asfinţit) care pe Xavier îl fac să se simtă penibil. Păpuşile ruseşti continuă educaţia sentimentală a lui Xavier. În privinţa sentimentelor, Klapisch e un realist - opusul unui comerciant cu siropuri: ne arată că eroul său este (şi probabil va rămîne) unul dintre bărbaţii aceia cărora stabilitatea sentimentală le e inaccesibilă - întotdeauna există ceva mai bun în altă parte; pînă şi pe englezul cel romantic ni-l arată încovoiat de rău de mare la propria lui nuntă. Dar tocmai de-aceea e un avocat atît de bun al siropului. Teza este că, uneori, vieţile noastre trebuie să devină telenovele pentru a se salva de la haos. Ne trebuie cartea poştală, peronul de gară, cîntecul sentimental - fără ele n-avem o poveste, nu sîntem poveşti, ci dezastre. Uneori, trebuie să fim penibili.