Cântăreaţa cheală la Bucureşti

Distribuţia:
Domnul Smith: Jacques Legre
Doamna Smith: Marcelle Jeanne Bertonniere
Domnul Martin: Roger Desfossez
Doamna Martin: Simone Mozet
Bona: Nicole Huc
Căpitanul de pompieri: Claude Leblond

Regia: Nicolas BATAILLE
Decorul şi costumele: Jacques NOEL
Producţia: Ider AMEKHCHOUN

---

Cântăreaţa cheală, istoria piesei...

Primăvara anului 1950. În mica sală Noctambules, pe strada Champollion, Nicolas Bataille face repetiţii pentru piesa unui necunoscut al cărui nume sună bizar: Ionesco. Eugène Ionesco. Să fi fost oboseala? Să fi fost o farsă? Nu vom şti niciodată cu siguranţă. Cert e că, într-o zi, la repetiţie, în loc de a-şi rosti corect replica - "... care luase de soţie o învăţătoare blondă", un actor strigă "... care luase de soţie o cântăreaţă cheală." Lapsus miraculos, din care va lua naştere titlul unei piese - sau mai bine-zis al unei anti-piese, după cum anunţa autorul - care trebuia la început să se numească Engleza fără efort... Şi care aproape a împlinit o jumătate de secol.

Cu toate acestea, aventura nu începe cu dreptul. Nu sunt bani. Se joacă fără decor, doar cu nişte draperii. Claude Autant-Lara, din prietenie pentru Nicolas Bataille, i-a împrumutat costumele din filmul său Occupe-toi d'Amélie... După cum menţionează Jean-Paul Aron, în lucrarea sa "Les Modernes" (Gallimard, 1984), fiecare face tot ce poate: "Încercând să umple minuscula sală Noctambules, Bataille şi colegii săi se plimbă în fiecare după-amiază pe bulevardul Saint-Michel, purtând în spate afişul spectacolului..." O mică trupă de tineri necunoscuţi, transformaţi în oameni-sandviş! Paulette Frantz, care joacă rolul D-nei Smith, Claude Mansard (Dl. Smith), Odette Barrois (bona), Simone Mozet (D-na Martin), Nicolas Bataille (Dl. Martin), Henri-Jacques Huet (Căpitanul de pompieri)...

Nu contează. În ceea ce-i priveşte pe spectatori, aceştia nu apar. Sau mai rău, îi huiduie. În ceea ce-i priveşte pe critici... Cităm: "Este vorba despre o anti-piesă. Înţelegem de aici ce poate fi provocator la această definiţie, dar înţelegem mai puţin ce vrea să spună. Ducându-ne să vedem piesa, pricepem: este singura expresie justă pe care a găsit-o Dl. Ionesco" (J.-B. Jeener, Le Figaro). "Există alte limbi, care nu sunt străine, ceea ce nu înseamnă însă că le înţeleg mai bine. Tot astfel şi Compania de teatru Nicolas Bataille joacă ceva care se numeşte anti-piesă" (Thierry Maulnier, Le Rouge et le Noir).

Din fericire, Renate Saurel în Combat, Jean Pouillon în Les Temps Modernes şi, mai târziu, Jacques Lemarchand în Le Figaro Litteraire, subliniază noutatea şi importanţa acestei creaţii: "Teatrul lui Eugène Ionesco este cu siguranţă forma de manifestare cea mai ciudată şi mai spontană care ne-a fost revelată de anii ce au urmat celui de-al Doilea Război Mondial."

Pe scurt, un fel de bătălie de la Hernani, într-o versiune a anilor cincizeci, în primele rânduri ale apărării numărându-se: Jean Paulhan, André Breton, Armand Salacrou, Raymond Queneau, Jacques Audiberti, Albert Camus... Dacă Ionesco are criticii împotriva sa, lumea literelor este de partea lui. Creată pe 2 mai 1950, piesa îşi încheie scurta carieră o lună mai târziu, după douăzeci şi cinci de reprezentaţii.

Biografia lui Ionesco

Eugène Ionesco s-a născut în România, la Slatina, pe malul râului Olt, pe 26 noiembrie 1909. De origine franceză după mamă, soseşte la Paris împreună cu părinţii săi, la vârsta de doi ani. Va rămâne însă aici timp de doisprezece ani.

Revenit în România, frecventează Facultatea de Litere din Bucureşti. Predă limba franceză, devine critic literar, înainte de a publica, în 1934, un eseu asupra identităţii contrariilor, intitulat "Nu". În 1936, se căsătoreşte cu Rodica Burileanu. Trei ani mai târziu, se întoarce la Paris, cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, pentru a-şi pregăti teza de doctorat, pe tema păcatului şi a morţii în poezia franceză de la Baudelaire. Din acel moment, nu va mai părăsi Franţa. Scrie versuri, cultivă umorul negru...

Fiica sa, Marie-France, se naşte în 1944.

În 1949, fiind corector într-o editură de specialitate, Eugène Ionesco se hotărăşte să înveţe limba engleză, cu ajutorul unei cărţi intitulate Engleza fără efort. Frazele stufoase propuse ca exemple, nonsensurile enunţate pe cel mai serios ton, ca şi cum ar fi fost nişte adevăruri primordiale, îi vor deschide calea spre a scrie Cântăreaţa cheală...

Pe 8 august 1954, la Honfleur, primeşte o distincţie literară foarte rară: "Premiul secular de horticultură allaisiană" decernat de un juriu de umorişti. Colegiul de Patafizică nu este străin de această întâmplare!

Considerat, la începutul carierei sale, un impostor de către majoritatea criticilor, Eugène Ionesco s-a impus, piesă cu piesă, drept una din marile figuri ale artei dramatice franceze a secolului XX.

Este primit în Academia franceză în 1970.

Moare la Paris pe 28 martie 1994.


Ionesco văzut de Ionesco

"Am fost rugat adesea să spun care era scopul meu, ce intenţii aveam când scriam o piesă sau alta.

De exemplu, atunci când mi s-a cerut să mă explic în legătură cu piesa Cântăreaţa cheală, prima mea piesă, am spus că este o parodie a teatrului de bulevard, pur şi simplu o parodie făţişă a teatrului, o critică a clişeelor de limbaj şi a comportamentului automat al oamenilor; am declarat de asemenea că este expresia unui sentiment al Insolitului pătruns în cotidian, un Insolit care se dezvăluie chiar în sânul celei mai uzate banalităţi; s-a spus că este o critică a micii-burghezii, chiar, mai precis, împotriva burgheziei englezeşti pe care, de altfel, nu o cunoşteam deloc; s-a spus că era o tentativă de dezarticulare a limbajului sau de distrugere a teatrului; s-a mai spus şi că este teatru abstract, deoarece această piesă nu are acţiune; s-a zis că este comic pur, sau piesa unui nou Labiche, folosind toate reţetele comicului tradiţional; a fost numită piesă de avangardă, deşi nu există o înţelegere comună asupra definiţiei cuvântului "avangardă", s-a zis că este teatru în stare pură, deşi nimeni nu ştie exact nici ceea ce reprezintă această formă de teatru.

Dacă eu însumi spun că nu era decât un joc cu totul gratuit, nici nu infirm şi nici nu confirm definiţiile sau explicaţiile precedente, deoarece chiar şi jocul gratuit, sau poate tocmai jocul gratuit poartă încărcătura a fel de fel de semnificaţii care reies din jocul însuşi. În realitate, scriind această piesă, apoi pe cele care i-au urmat, n-am avut iniţial o "intenţie", ci o pluralitate de intenţii semi-conştiente sau semi-inconştiente. De fapt, în ceea ce mă priveşte, intenţia sau intenţiile se precizează în şi datorită creaţiei artistice. Construcţia nu este decât revelarea edificiului interior care se lasă astfel descoperit...

Cântăreaţa cheală, la fel ca şi Lecţia: printre altele, tentative de funcţionare în gol a mecanismului teatrului. Încercarea unui text abstract sau non-figurativ... A împinge burlescul până la limita sa extremă. Acolo, un impuls uşor, o alunecare imperceptibilă şi ne găsim deja în tragic. E un număr de prestidigitaţie. Trecerea de la burlesc la tragic trebuie să se facă fără ca publicul să realizeze. Poate nici măcar actorii, sau totuşi, numai puţin. Ne găsim astfel într-o lumină nouă. Este ceea ce am încercat în Lecţia. Pe un text burlesc, un joc dramatic. Pe un text dramatic, un joc burlesc." (Citat din Ionesco, de Simone Benmussa, colecţia Théâtre de tous les temps, Editura Seghers.)

Întrebări pentru... Nicolas Bataille

Î: Ce altceva aţi mai făcut în 1950, pe vremea când montaţi piesa Cântăreaţa cheală?
R: Jucasem mult teatru rus: Pescăruşul, Idiotul, Puterea tenebrelor, Drojdia societăţii... Făcusem regie, împreună cu Edouard şi Louise Autant-Lara, creatorii grupului "Artă şi acţiune". Montasem, de asemenea, Une saison en enfer de Arthur Rimbaud, care obţinuse premiul de avangardă la concursul tinerelor companii teatrale din 1948. Apoi Eseurile, după Montaigne, Thyl Eulenspiegel, după Charles de Coster... Cu această ocazie am întâlnit o tânără româncă, Monica Lovinescu, care mi-a încredinţat piesa unuia dintre prietenii săi, un anume Eugène Ionesco, Engleza fără efort... O piesă pe care toată lumea o considera imposibil de jucat!

Î: Şi aţi fost sedus imediat de ea?
R: Aveam douăzeci de ani, şi acesta era întocmai tipul de teatru pe care îl aşteptam... Personaje de-ale lui Jules Verne care trebuie să se comporte pe scenă ca nişte personaje de-ale lui Ibsen!

Î: Cum îl vedeţi azi pe lonesco?
R: A produs mult zgomot în teatrul anilor cincizeci. A trecut o jumătate de secol şi opera sa este la fel de îndrăzneaţă, modernă şi nouă ca la primele reprezentaţii... Imaginaţi-vă că în 1957 am repus în scenă acest spectacol pentru numai o lună. Şi că încă se mai joacă! N-am fi putut ajunge aici fără împrumutul prietenesc a 1000 de franci din partea regizorului Louis Malle...

Î: O jumătate de secol mai târziu, cum vedeţi propria dumneavoastră punere în scenă?
R: Mi-am pus întrebări asupra acestei "vechi" puneri în scenă când, în 1993, mi s-a cerut să montez Cântăreaţa cheală la Los Angeles, în mod identic. De data aceasta, însă, în limba engleză. "Oare cum va fi percepută?" m-am întrebat. "Oare a îmbătrânit?" Răspunsul mi-a fost dat de criticile laudative din toate ziarele, la care s-a adăugat un Premiu al criticilor...


Nicolas Bataille a obţinut următoarele premii:
- Franţa: Premiul Georges Pitoff, atribuit de SACD, în 1983, pentru Le Cirque, de Claude Mauriac; Nominalizare la premiile Molières pentru cel mai bun spectacol muzical, 1989 şi 1995, pentru Offenbach, tu connais?, de Roger Defossez; la premiul Molière pentru cel mai bun spectacol muzical din 1992 pentru Le Voyage de Mozart à Prague; premiul "Baladin" de onoare pentru scene mici, pentru Viva Maïakovski.
- Statele Unite: "Critics Award" Los Angeles, 1993, pentru Cântăreaţa cheală, de Eugène Ionesco.
- Japonia: Premiul Kinokunya 1969 pentru Spectacolul futurist italian; Premiul de excelenţă 1975 pentru La Maison Tellier, după Maupassant, la festivalul teatral de la Tokyo; primul premiu 1976 pentru Offenbach, tu connais? de Roger Defossez.


Întrebări pentru... Jacques Noel

În 1957, la reluarea piesei lui Ionesco la Teatrul de la Huchette, Jacques Noel a realizat decorurile şi costumele.

Î: Ce aţi mai realizat înainte?
R: Realizasem deja decorurile pentru primele piese ale lui Ionesco. De exemplu, Jacques ou la Soumission, Scaunele...

Î: Ce v-a atras la început la Ionesco?
R: Opera lui venea în întâmpinarea a ceva ce aşteptam de mult, fără s-o ştiu.... Mă aflam deja pe acea lungime de undă. Lucrasem la Tardieu, Adamov, Dubillard, Strindberg... Am crezut în el de la bun început. Am considerat întotdeauna că are un viitor mare.

Î: Aproape o jumătate de secol mai târziu, cum vi se pare decorul dumneavoastră?
R: Mi se pare încă potrivit, îmi place. Mi s-a revelat în felul acesta numaidecât. Corespunde exact cu ceea ce doreau Nicolas Bataille şi Marcel Cuvelier. Toţi decoratorii care au trecut pe la Huchette s-au plâns de acest alcov din centrul scenei, care nu îl integrează perfect; mie mi-a atras atenţia, m-a izbit asemănarea cu culoarul apartamentului în care locuia atunci Ionesco, pe strada Claude-Terrasse... Am găsit în asta un fel de raport secret, inconştient. Am lucrat asupra lui şi l-am pictat eu însumi; este din metal, din motive de securitate. Cel mai frumos compliment care pe care l-am primit pentru el a venit din partea unui critic, care a spus: "acest decor pare făcut pentru un teatru de fizică amuzantă". Exact asta era şi intenţia noastră.

Jacques Noel a obţinut următoarele recompense:
- Marele Premiu naţional pentru teatru 1979.
- Molière 1996 pentru cel mai bun decor pentru Noel chez les Cuppiello, de Eduardo de Filipo

Jacques Noel a realizat decorurile tuturor pieselor de Eugène Ionesco în Franţa, cu excepţia celei regizate de Roger Planchon la Villeurbanne, în 1983. Barsacq şi Marcel Marceau au apelat adesea la el. Pentru Opera din Paris a creat decorurile pentru La Tosca; pentru Comedia Franceză, cele pentru A quoi rêvent les jeunes filles şi Avarul. A lucrat de asemenea pentru autori cum ar fi: Francois Billetdoux, Arthur Adamov, Romain Weingarten, Roland Dubillard, Samuel Beckett, Rene de Obaldia...

Istoric:

În Franţa de după război, unde ideile noi se răspândesc mai repede şi mai profund decât se credea iniţial, marcate de ambiguitatea politică şi de incertitudinile momentului, spectatorul va pretinde neîntârziat să regăsească pe scenă ecoul acestor schimbări, fie ele de ordin politic sau estetic.

Atunci se înmulţesc la Paris micile săli de teatru, în special în Cartierul Latin, care vor răspunde acestor aşteptări: le Vieux Colombier, les Noctambules, Cartierul Latin, teatrul Babylone etc. În jur de zece săli în total, dintre care una se deschide exact în această epocă: Teatrul Huchette.

Georges Vitaly este la originea creaţiei sale. Vitaly, care tocmai câştigase Marele premiu la concursul Tinerelor Companii de teatru din 1947 cu Le Mal Court de Jacques Audiberti, era atunci în căutarea unui loc în care să-şi continue cercetarea: "Căutam un mic teatru unde să pot monta piesele sale, piese care ieşeau din curentul obişnuit şi din teatrul aşa-zis comercial", declară el astăzi. Precum cea pe care a prezentat-o anul precedent la Noctambules: Les Epiphanies de Henri Pichette, cu Gerard Philippe şi Maria Casarès.

Atunci l-a reîntâlnit pe un fost coleg de la cursul de artă dramatică, Marcel Pinard, proprietar al unui local situat pe strada La Huchette, nr. 32, al cărui singur titlu de glorie era că adăpostise odinioară un restaurant armean, numit Le Caucase, ce fusese ţinut de părinţii cântăreţului Charles Aznavour. Plus câteva episoade trecute sub tăcere, precum ascunderea unei comori în pivniţă, în 1789, de către călugării Sfântului Severin sau, puţin mai târziu, prezenţa unui mag care propovăduia o nouă religie bazată pe necromanţia ezoterică...