Porţelan incasabil - Cîntăreaţa cheală

Sînteţi în faţa unei vitrine. Şi, dintr-odată, figurinele de porţelan se mişcă. Încep să vorbească. Se ating, se privesc, citesc şi comentează presa, vorbesc despre ce au mîncat, despre cartofi şi supă cu slănină, se enervează, se ascultă, rîd în hohote, fac scenarii. Şi, la un moment dat, pomenesc de o doamnă. O cîntăreaţă. Cine a tuns-o la zero?

În Cîntăreaţa cheală, spectacol jucat pe 25, 26 şi 27 septembrie 2006 la Teatrul Odeon, cu ocazia celui de-al XI-lea Sommet de la Francophonie, şi adus la Bucureşti cu sprijinul Radio France Internationale, absurdul vine din perfecta lipire pe solul bătătorit al seriosului, care ajunge să fie comic tocmai prin asumarea lui într-un contrapunct de atitudine. Seriosul e atît de bine modelat şi corporalizat încît lasă să se instaleze subtil consternarea. Nimic din comicul conjunctural nu e jucat ca atare. Burlescul are în spate un mall cu produse serioase. În dialogul cu Claude Bonnefoy, Între viaţă şi vis (Humanitas, Bucureşti, 1999), Eugène Ionesco îşi defineşte în felul următor dramateca: "Scriu teatru pentru a exprima sentimentul de mirare, de stupefacţie. Cum se face că ne înţelegem între noi? Faptul că ne înţelegem, asta nu mai înţeleg eu. Personajele din Cîntăreaţa cheală vorbeau, spuneau lucruri banale. Dar nu ca să critic banalitatea am scris această piesă. Ceea ce spuneau ele mi se părea uimitor şi extraordinar în cel mai înalt grad". Această senzaţie de stupefacţie continuă este accentuată în montarea franceză. Domnul şi doamna Martin descoperă că trăiesc de o viaţă în acelaşi apartament cu o inocenţă consternantă. Ca şi cum doi copii găsesc cînd scormonesc în pămînt o cutie cu monede vechi. Totul se bazează pe efectul de suspans şi pe revelarea unui adevăr care pare perfect cunoscut, dar care, în context, induce maxima uimire.

Absurdul devine o structură de surpriză şi de surprindere. Nici o secundă actorii nu joacă un absurd de suprafaţă. Descind în miezul situaţiilor şi se agaţă de coloana vertebrală a unei normalităţi care, încet, încet, îşi pierde osatura. Important în montarea franceză este felul în care se etajează absurdul. Felul în care sînt interceptaţi senzorii lui care iradiază din interiorul celor mai aparent nesemnificative conversaţii. Şi, de fapt, aici e şi toată inteligenţa jocului. Jocul înţeles ca strategie a montării - regia aproape inexistentă a lui Nicolas Bataille este impecabilă - şi jocul parcelat pe pielea fiecărui actor în parte. Mimica actorilor, figura împietrită sau grimasele sînt semne care convertesc fiecare expresie facială în topică de filtrare a clişeelor absurde. Se ajunge la absurdramă prin crăparea treptată a pojghiţei altercaţiilor fireşti într-un cuplu, prin recoltarea unei interpretări cît mai pe bune. Nu se porneşte din convenţia dată de absurd-ramă. Actorii nu supralicitează şi nu dau niciodată senzaţia că ceea ce joacă este dinainte absurd. Îşi pliază atît de bine reacţiile pe specificul deconcertant al situaţiei date încît nimic nu pare anormal.

Efectul absurdului este uluitor pentru că vine dintr-o acumulare de detalii perfect motivate într-un cuplu ajuns la o anumită vîrstă. Eşti plicitisit, eşti furios, dar şi extrem de afectuos.

Cîntăreaţa cheală, în regia lui Nicolas Bataille, se joacă de 50 de ani. Şi, credeţi-mă pe cuvînt, e un spectacol bibelou, neprăfuit, interpretat cu eleganţă şi stil. Meritul acestui regizor ţine de două calităţi indispensabile în teatru: intuiţie şi valoare. Cînd nimeni nu-l monta pe Ionesco, regizorul francez a făcut pariul cu sîmburele inovaţiei textuale. Ce spune Bataille despre teatrul lui Ionesco poate fi transferat spectacolului său: "Ionesco a aruncat o petardă în teatrul anilor '50. A trecut o jumătate de secol şi opera lui rămîne la fel de obraznică, de modernă, de proaspătă ca la primele reprezentaţii".