(Kifu Mitsuhashi)
Încă de la prima piesă prezentată solo de Kifu Mitsuhashi, atmosfera generată prin mijloace sonore şi prin intermediul unui singur instrument părea să oprească timpul în loc. Piesa Tsuru no Sugomori, singura din repertoriul tradiţional japonez inclusă în recital (restul fiind contemporane), este considerată una dintre cele mai dificile lucrări pentru shakuhachi, dar efectul ei este unul stenic, dificultăţile interpretative fiind depăşite de protagonist cu o uşurinţă care a impus publicului o stare meditativă. Piesa Dianei Rotaru Grotte imaginaire ne-a transpus în zona contemporană, oferindu-ne ocazia să vedem cum percepe o compozitoare română de 21 de ani combinaţia timbrală shakuhaci, koto şi percuţie (Alexandru Matei), cheia impresionistă a asocierilor timbrale ducându-ne cu gândul, inevitabil, la creaţia Doinei Rotaru, în a cărei filiaţie (inclusiv artistică) se situează tânăra compozitoare, cel puţin deocamdată. Versiunea pentru instrumente tradiţionale japoneze este în mod evident superioară celei cu flaut şi violoncel, forţa expresivă a îmbinărilor armonice şi timbrale sugerând o maturitate şi o experienţă surprinzătoare, pe care nu putem decât să le admirăm.
Pentru necunoscători şi pentru cei care nu s-au aflat în sală, putem preciza că sunetul shakuhachi poate fi asemănat cu cel al flautului, din cultura occidentală, iar cel de koto, cu cel al harpei. Atracţia pentru abordarea netemperată a sonorităţilor este însă evidentă în cazul instrumentelor tradiţionale, mai ales atunci când ele sunt abordate de compozitori japonezi, lucrarea Cosmos Haptic no. 3 (Kokuh) de Joji Yuasa (n. 1929) fiind de fapt ea însăşi rezultatul unei confruntări între creaţia tradiţională şi cea contemporană, între două moduri de abordare aparent diferite şi totuşi congruente.
Koto este instrumentul asiatic cu cea mai veche origine. În unele texte explicative, numele său înseamnă "interzis" - unde interzis se referă la locurile sacre de veneraţie a divinităţii. Koto-ul este de asemenea instrumentul care invocă divinitatea. Piesa Kamu-Ogi-Guoto a lui Somei Satoh (n. 1947), dedicată chiar interpretei Nanae Yoshimura, valorifică disponibilităţile sonore extrem de largi ale instrumentului modern cu 20 de corzi, conturând o stare de o poezie cu un puternic parfum extrem-oriental, greu de realizat prin intermediul instrumentelor orchestrei occidentale.
Programul oficial (urmat de un bis) s-a încheiat cu piesa Shakuko a compozitorului Akira Nishimura (n. 1953), titlul însemnând în traducere "lumina roşie" şi reprezentând pentru autor o imagine subiectivă a unui soare scufundându-se în apă la asfinţit. Adevărul este că asocierea timbrală între koto şi shakuhachi te trasnpune foarte uşor într-o stare meditativă care îndeamnă la vizualizare. Iar atracţia japonezilor pentru titluri cu corespondenţe vizuale evidente îţi îndreaptă imaginaţia către zone foarte clar determinate estetic.
(Nanae Yoshimura)
O încântare a fost, aşadar, concertul din penultima seară a festivalului susţinut de Nanae Yoshimura şi Kifu Mitsuhashi. Cei care s-au lăsat îmbiaţi de publicitatea făcută evenimentului n-au avut decât de câştigat, petrecând o seară de veritabilă desfătare sonoră.