Am luat legătura cu jucătorii jocului să mă interesez dacă acest horror aşteptat, cea mai interesantă adaptare de până acum a vreunui joc video are legătură cu sursa originală aşa cum trebuie. Şi am aflat că în afara creaturii din WC-ul din şcoală, totul vine din joc. Ce joc, care joc?
Silent Hill, cel mai cult joc de Survival Horror, produs de Konami, din 1999. 4 serii până acum, aprige se pare, pentru că e locul doi după Resident Evil. A treia serie are o femeie protagonistă, la fel ca filmul lui Christophe Gans, adaptare scumpă, fidelă şi excentrică, care a costat cam 50 de milioane de dolari.
Nu ştiu câte jocuri vând japonezii de la Konami, dar Gans, superfan de filme de Hong Kong şi horror, s-a rugat de ei să-l lase să regizeze şi a pus lucrurile la cale cu producătorul Samuel Hadida. L-a angajat ca scenarist pe Roger Avary, partenerul lui Quentin Tarantino la Pulp Fiction şi regizorul lui Killing Zoe şi Rules of Attraction. Gans e superstar acum, cu trei filme jumate la activ, din care ultimul e mega-succesul Le pacte des loups / Frăţia lupilor. Aşa că a primit cadou un buget superb pentru un pariu dificil (spuneam data trecută că Lost City /Oraşul pierdut, filmul epic al lui Andy Garcia a costat 10 milioane de dolari şi se petrece într-o Cubă opulentă şi nu într-un oraş delapidat).
Avary a găsit adevăratul Silent Hill, orăşelul de mineri Centralia, Pennsylvania, părăsit în urma unor incendii subterane, la fel ca oraşul din joc. Echipa de filmare l-a relocat în Canada, unde a construit un întreg orăşel. Acesta funcţionează pe mai multe nivele (cum altfel?) de joc, fiecare cu monştrii şi creaturile lui. Şi Gans nu ascunde asta. În film, apar asistentele medicale diforme, Piramida cu cuţitul uriaş, copiii gri, hoardele de gândaci, spinii, sârma ghimpată, chiar şi tema muzicală. Mult din atmosferă se datorează imaginii cu mai multe layere, ceaţă, cenuşă, subterane, clarobscur, fosforescent, (fum şi pucioasă egal?), creată de danezul Dan Laustsen (Mimic, LXG, Frăţia lupilor), scenografiei lui Carol Spier, colaboratoarea lui David Cronenberg şi creaturilor realizate de Patrick Tatopulos (Pitch Black, The Cave). Deşi, apropo de scenografie, dacă veneau în România, găseau locaţii mai mişto şi naturale, de la Copşa Mică încolo.
Problema e că filmul e ultra-plin (şi lung, două ore e risky pentru concentration span-ul de gamer) şi, deşi are atmosferă gârlă, nu are personaje şi asta afectează tensiunea, deşi Gans e paroxistic în gradaţie. Actorii sunt doar scheme de joc, în afară de fetiţa Jodelle Ferland, care e creepy dar s-o vedeţi în Tideland, unde e şi mai şi. OK. Referinţe, In the Mouth of Madness (biserica), Hellraiser şi universul lui Clive Barker în general, Francis Bacon, Hieronimus Bosch, Dante.
Un Shining feminin care conţine elemente clasice de mit horror asiatic (Ringu, Dark Water). Iar în fundal, piesa Ring of Fire a lui Johnny Cash, care în context devine chiar spooky. Deci, un film inegal dar care poate să-ţi dea coşmaruri, cu frici subliminale.
Am să zic că n-am jucat jocul şi nicicum nu mă dau în vânt după jocuri în general, dar, iată paradox, acum vreau să joc Silent Hill!