Revizorii, adevăraţi sau falşi, vin şi pleacă. Corupţia rămîne: Revizorul de Gogol, în premieră la Teatrul de Comedie, a fost scris în 1836.
Pe vremea aceea nu fuseseră inventate lumina electrică şi conturile bancare. Mita se dădea pe întuneric şi cel mai greu era să numeri bancnotele la flacăra lumînărilor, dar transferul de bani dintr-un buzunar în altul se desfăşura nestingherit de starea înapoiată a tehnicii. Buna funcţionare a sistemului depindea de fluenţa acestui circuit, de reglementarea lui şi replica rostită la mînie de primar către un subaltern, "furi prea mult pentru gradul tău" exprimă dorinţa de ordine într-un univers care tindea să devină haotic.
În vastul imperiu ţarist, un primar era stăpînul supuşilor săi şi prima scenă din montarea lui Horaţiu Mălăele descrie realitatea puterii absolute exercitată de costum îmbrăcat pe o siluetă diformă, emiţînd ordine cu o voce egală, indiferentă, sigură de sine. În faţa lui, mai jos, pe scaune de strînsură, funcţionarii urbei încearcă să ghicească intenţiile lui: primarul e şi el derutat de vestea sosirii incognito a unui revizor. Nu ştie ce să facă mai întîi: să organizeze potemkiniada (falsificarea sumară a realităţii) sau să pregătească sumele - probabil exorbitante - necesare pentru ca revizorul să nu observe că e o potemkiniadă. În această pararealitate se situează şi personajele spectacolului lui Mălăele. Cu măşti albe, în costume groteşti, ele nu pot fi recunoscute ca atare într-o realitate imediată (românească sau rusească), nu pot fi raportate la un timp anume - trecut sau prezent. E un fel de commedia dell'arte asezonată cu elemente de teatru de bîlci rusesc (balagan); cum e şi firesc pentru un actor cu harul comic al lui Mălăele, eficienţa mecanismului comic primează asupra consecvenţei stilistice. Fiecare scenă e un concentrat de haz, rezolvat ca şi cum ar fi un scheci autonom şi astfel se răreşte ţesătura piesei, imaginea sistemului care generează monştrii.
Feţele lui Mălăele
Primarul conduce balul şi George Mihăiţă combină cu măiestrie prostia şi viclenia, rezultînd profilul monstruos al slugii care nu ştie de cîtă josnicie are nevoie cel de deasupra lui. Supus datelor spectacolului, actorul, stăpîn pe mijloacele sale şi pe ispitele talentului, asigură coerenţa desfăşurării scenice prin siguranţa cu care parcurge drumul de la ceea ce este la ceea ce vrea să pară. Îl însoţeşte haita funcţionarilor, de fapt un singur animal cu mult capete, mîini şi picioare, dar şi cu multe buzunare din care scoate şi bagă, mereu supus, mereu gata să-l sfîşie. Valentin Teodosiu, Ion Chelaru, Gheorghe Dănilă, Şerban Georgevici cîntă bine în cor şi se străduiesc în momentele solo să devină memorabili, misiune dificilă pentru că Mălăele dezvoltă şi potenţează ticurile, iar procedeele comice unifică, nu diferenţiază. Unificarea se produce sub semnul personalităţii actorului Mălăele, ca şi cum el ar fi pe scenă în gesturile şi trucurile tuturor. Soţia (Virginia Mirea) şi fiica (Delia Seceleanu) primarului joacă păpuşile în care le-a costumat scenografia (Lia Manţoc), pată de culoare între fantomele cu mască din cabinetul părintelui oraşului.
Un şmecher printre şmecheri
Realitatea pătrunde în scenariul spectacolului prin Hlestakov (Ştefan Bănică jr.) călător venit din Sankt-Petersburg, rămas fără bani prin provincie şi care îşi asumă imediat falsa identitate ce i se atribuie. Faima cîntăreţului îl apasă pe actor: vrînd - probabil - să arate că nu este artistul unui singur gen, Ştefan Bănică jr. construieşte componentele în evoluţie ale personajului: fostul copil răsfăţat, adolescentul ros de complexe, tînărul mînat de o agitaţie inutilă şi păguboasă devine obiectul admiraţiei - nesincere - pentru o gloată de ignoranţi care-l iau drept altcineva. Ar vrea să fie acel altcineva şi cînd se laudă că e prieten cu mai marii lumii acesteia - îl bate pe umeri pe Puşkin şi mii de curieri au misiunea să-l caute cînd lipseşte de la masa ministrului - autorul scrie un minunat studiu de mitomanie: personajul începe prin a minţi şi treptat ajunge să creadă că e adevărat; minte din ce mai mult în speranţa că realitatea se va supune şi îl va confirma. Paşii actorului spre esenţa rolului sînt corecţi, dar exersaţi parcă timid, ca şi cum ar pipăi pămîntul pe unde calcă. Lipseşte starea de beatitudine, dimensiunea cosmică a fabulaţiei, tot ceea ce face din Hlestakov altceva decît un golan mai şmecher decît alţii.
De cine rîdem?
După ce a aflat că viitorul lui ginere nu e decît un impostor, primarul se adresează sălii, apostrofînd publicul: "De cine rîdeţi? De voi rîdeţi!". Pentru ca această replică să aibă un sens e nevoie ca oamenii întîi să rîdă. Ceea ce spectacolul de la Teatrul de Comedie izbuteşte (nu că ar fi greu!), dar morala fabulei se îndepărtează: fantomele dau şi iau mită pe întuneric, să vedem ce s-a mai întîmplat cu cardul nostru între timp. În nici un caz nu poate fi vorba despre noi!