Actori pe scena aproape goală, un planşeu înclinat ca lumea hâdă din Revizorul, câteva lumini, intermezzo-uri muzicale şi cam atât. Restul depinde de artişti. Şi trupa de Comedie reuşeşte să ridice deasupra sălii oglinda lui Gogol care spune: "Râdeţi de voi înşivă!..."
A devenit o provocare pentru o trupă să joace un text realist, iar spectacolul să nu fie "după" autorul X, ci chiar "de" X. Adică să nu-l transforme într-o montare care vorbeşte mai mult despre o anume viziune a regizorului, decât despre ceea ce se întâmplă în acel text dramatic. Şi, în acelaşi timp, să ţină publicul în sală, dar nu cu o puzderie de găselniţe sau proiecţii, ci prin forţa protagoniştilor şi a acţiunii scenice.
Povestea Revizorului e cunoscută: într-un orăşel condus de o mână de oameni corupţi se anunţă vizita "de la Centru" a unui Revizor, care vine să inspecteze instituţiile publice importante. De-aici încolo, acţiunea se construieşte pe un qui-pro-quo: un coate-goale flămând şi fără un chior în buzunar, care stă la han de vreo două săptămâni şi se roagă să nu fie dat afară pentru datorii, este luat drept Revizorul. I se aduc onoruri, este mutat de urgenţă în casa Primarului, căruia îi curtează şi fata, şi nevasta, este ospătat, mituit, adulat. Tânărul Hlestakov (Ştefan Bănică jr.), la început mirat de toată întâmplarea, intră apoi în joc, îi place, ba chiar începe să creadă şi el în personajul important de la Sankt Petersburg. Nici el nu e mai breaz ca toată adunătura de hoţi umili, conduşi de versatilul Primar (George Mihăiţă), şeful corupţilor: siluete gri, măşti hidoase, urâţite de minciună şi furt. Cu spinările încovoiate şi buzunarele burduşite de bani, gata oricând să trădeze, arată de parcă au fost tăvăliţi prin noroi şi puşi la uscat.
De la începutul spectacolului şi până la sfârşit, se vorbeşte despre bani: furaţi sau "împrumutaţi", banii sunt leit-motivul vieţii de-aici. Banii apar de prin buzunarele în care au fost dosiţi, sunt daţi cu mâna tremurândă şi cu fereală. La final, sunt peste tot pe scenă, iar când apare adevăratul Revizor trebuie daţi alţi bani, mulţi, căci şpaga adevărată se măsoară cu găleata, nu cu suta.
Spectacolul e construit cu atenţie (regia Horaţiu Mălăele), are certe situaţii comice, gaguri, care sper şi cred că nu vor degenera în timp pentru că ar fi păcat. Revizorul are umor, un umor când trist, când grotesc şi orice îngroşare l-ar transforma în ceva străin intenţiei iniţiale.
Sunt câteva momente actoriceşti lăudabile, precum scena în care Inspectorul şcolar (Şerban Georgevici), mai timid, nu ştie cum să-l mituiască pe Excelenţa sa, ori monologul lui Ştefan Bănică jr. din celebra scenă a minciunilor. Hlestakov, uşor ameţit, construieşte identitatea Revizorului, o invenţie în crescendo bricolată mai întâi cu teamă, apoi cu o uşoară îndrăzneală, care ajunge să fie în punctul ei culminat să fie, pe de o parte, o istorie absurdă, incredibilă şi, pe de alta, o măiastră construcţie în care crede însuşi Hlestakov. El chiar este un mare om, care a scris toate operele, e prieten cu Împăratul şi căruia i se aduce supa direct de la Paris. Şi se comportă în consecinţă, adică ia şpagă, desigur, "cu împrumut"!
Alte prezenţe importante în spectacol sunt soţia Primarului (Virginea Mirea) şi fiica sa (Delia Seceleanu), imaginate ca două Matrioşka (scenografia Lia Manţoc). Cea mai în vârstă o învaţă pe cealaltă să reuşească în viaţă, adică să fie la fel de proastă, înţepenită şi îngâmfată.
Oamenii din lumea lui Gogol - atunci când ajung în culmea disperării sau a fericirii - cântă (muzica Dorina Crişan Rusu). Dar să nu credeţi că asta se întâmplă prea des. Sunt câteva songuri care punctează momentele importante ale acţiunii: vine revizorul - e nenorocire; vin banii - e fericire. Mai multe vă las să descoperiţi la locul faptei, unde trupa va fi trecut de tracul premierei şi spectacolul va avea ritmul necesar, care nu e nici mai rapid, nici mai lent decât ritmul în care se dă şi se ia o şpagă - ce fericire!