Au fost odată ca niciodată un El şi o Ea, care se iubeau la nebunie, pînă cînd, într-o zi nefericită, Ea se-mbolnăvi de-o boală grea. Şi-atunci, ca să-i aducă puţină fericire, iubitul ei îi făcu un dar - un spectacol după cea mai frumoasă poveste tristă de dragoste de pe lume. El se numea Bocsárdi László, Ea era Gabriela, iar povestea pe care i-a dăruit-o regizorul de la Sfîntu Gheorghe soţiei lui - şi nouă, spectatorilor din sala Teatrului Radu Stanca din Sibiu - fu, după cum bănuiaţi deja, Romeo şi Julieta, un spectacol trist, puternic, emoţionant, fără o scenă a balconului şi tocmai de aceea mult mai încărcat de o tragică adoraţie. Credeam că ploile - cu scrisori în Othello!? lui Zholdak, cu tacîmuri (linguri, cuţite, furculiţe) în Cumnata lui Pantagruel, cu petale (sau ce-or fi ele) roşii în Şefele schwabiene - mi-au ajuns pe cel puţin un an, dar ploaia cu frunze uscate (cu care toată scena e acoperită) care cade peste Romeo şi Julieta lui mi-a pătruns pînă în cel mai ascuns cotlon. Iar la sfîrşit, după aplauze, peste noi au căzut florile primite de actori, pe care ei le-au aruncat înapoi, în sală, puţinilor - din păcate şi inexplicabil - spectatori rămaşi. Floarea lui Romeo stă acum şi-nfloreşte într-o sticlă de cola în camera noastră de hotel.
Un clovn cîntă la pian; din cînd în cînd, un altul cîntă la contrabas; muzica de jazz live îl însoţeşte pe Romeo şi Mercuţio, dar şi pe don Juan-ul Capulet, pe dezabuzata lui nevastă şi pe Julieta căzută într-un somn fără leac. Pînă cînd întîlnirea se produce, trezirea, iubirea, unirea; după o noapte de dragoste, după ce Romeo fuge, o pornire animalică o face pe Julieta să-ncerce s-acopere urmele celui iubit, zvîrlind cîineşte cu picioarele frunze peste locul fugii. La morte e lontananza, cîntă tenorul în timp ce, învăluiţi în giulgiul alb, Romeo şi Julieta pleacă spre altă lume ţinîndu-se de mînă.
Nu pot să spun mai multe, e un spectacol care te scoate din tine şi nu te-ntorci prea uşor.
Prin urmare, înapoi la lucruri pămîntene, din seria pe care-o voi inaugura curînd, românul (ungurul, neamţul, francezul etc.) şi festivalul: evident că cei de la teatrul maghiar din Sfîntu Gheorghe n-aveau poze din spectacol, iar program a trebuit să ne cumpărăm (şi era numai în ungureşte). Aşa că duminică dis-de-dimineaţă sunai singurul cunoscător de maghiară din galeria-mi de prieteni, adicătelea pe Gabi Cadariu, de la Tîrgu Mureş, ca să lămuresc dificilul aspect numit care-s decorurile (díszlet) şi care costumele (jelmez); pînă la problematica lui zene n-am îndrăznit s-ajung.
Iar acum sînt la celebrul internet-cafe sibian intitulat Meridian, unde mă-nvecinez cu nişte muşte şi-o turmă de copii precoce care chatt-uiesc, învăluiţi într-o coloană sonoră pendulînd printre Eminem şi Californication de la Red Hot Chili Peppers, perfect pe gustul meu, nu zic nu, dar la nişte decibeli la care combina mea nici n-are curajul să viseze. Ar trebui să scriem într-o zi un tratat despre cultura internet-cafe-urilor de prin oraşele patriei - la care cu fiecare festival mai adaug un capitol. Deschid listă de subscripţie, e cineva interesat?