Romeo şi Julieta în viziunea lui Bocsárdi / Moartea învinsă prin artă şi iubire

Unul dintre cele mai adînci spectacole şi mai bogate în semnificaţii, dar şi mai frumoase văzut de noi pe scena Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, a fost acela cu Romeo şi Julieta de Shakespeare, datorat Teatrului Tamási Aron din Sf. Gheorghe pus în scenă de Bocsárdi László, împreună cu Czegö Csongor (scenariu), Bártha József (scenografie), Dobre-Kothay Judit (costume), Konczei Arpád (muzică), Liviu Matei (coregrafie).

În viziunea lui Bocsárdi, cuplul Romeo şi Julieta reprezintă un teritoriu uman singular, ca o insulă de ingenuitate, lirism şi neţărmurită credinţă în iubire, înconjurată de "oceanul" unei lumi lipsite de criterii valorice şi de moralitate, "mortificată" spiritual şi sufleteşte, incapabilă de a vibra în faţa marilor elanuri sau drame ale protagoniştilor. De fiecare dată însă cînd în viaţa eroilor îşi fac apariţia, fie orizontul de vis şi de dorinţă al iubirii, fie însemnele premoniţiale ale naufragiului sau umbrele morţii, ca din pămînt (spre final, chiar dintr-o mică trapă a scenei), în preajma lor se iveşte un clovn-muzicant, care, în chip discret, cu farmecul clapelor de pian, sonor şi metaforic, iar mai tîrziu însoţit de alţi "artişti" (instrumentişti) înnobilează în chip invulnerabil gîndul, fapta, năzuinţa, frămîntările şi dramele celui mai celebru cuplu de îndrăgostiţi din istoria teatrului universal. Această omniprezenţă a "muzei" artelor lîngă protagonişti se înfăţişează în chip memorabil chiar de la întîlnirea dintre Romeo şi Julieta, cînd muzica este redusă la sunetele "magice" ale unor mici bastonaşe de lemn, ce creează în scenă ritmul surprizei, al dorinţei, al pasiunii.

Dar momentul cu totul excepţional, ce defineşte în chip succint, emblematic şi emoţionant viziunea regizorală, este acela în care Preotul Lorenzo, disperat în faţa neputinţei sale de a-i salva de la moarte pe cei doi îndrăgostiţi, care îşi juraseră credinţă în faţa lui Dumnezeu, îşi leapădă straiele duhovniceşti şi alege şi el înfăţişarea unui mesager al artei, la fel cu "clovnii-muzicieni", convins că numai ea, Arta, poate vibra la tot ce este bucurie şi durere, numai ea îi va putea conduce pe cei doi spre nemurire. Aşa se şi întîmplă în final, cînd, de sub "giulgiul" alb al morţii, Romeo şi Julieta se trezesc şi păşesc înspre acest tărîm al nemuririi, învăluiţi de acordurile muzicale ale mesagerilor-artişti, în timp ce toate celelalte personaje, întrupînd "falnica" Veronă, ca nişte stafii bezmetice, după perplexitatea ce îi "înţepeneşte" dincolo de rampă, cu spatele la public, încearcă zadarnic să se apropie de cei doi pe care, acum, nu îi mai pot întina nici măcar cu privirea.

Pe parcursul spectacolului, cu un "decupaj" poate prea încărcat de detalii în prima parte, dar cu schimbări de ritm fascinante către final, suntem martorii unor scene de o rară tensiune emoţională, admirabile prin expresivitate, forţă persuasivă şi personalitatea gîndirii regizorale. Ne referim, mai ales, la întîlnirea lui Romeo cu Julieta, uluitoarea secvenţă a duelului, moartea lui Mercuţio sau grotescul clipelor cînd Paris, ales de familia Capulet spre a-i fi logodnic Julietei, se fotografiază într-o teribilă criză de orgoliu şi disperare lîngă aceea care trebuia să-i devină mireasă, aflată însă într-un presupus somn al morţii. Toate aceste momente antologice ale spectacolului pregătesc finalul mai sus amintit, unde ideea şi emoţia supravieţuirii prin miracolul artei capătă dimensiuni de ceremonial, iar "Tenorul" ivit în scenă cu acea partitură din Romeo şi Julieta ne vesteşte că eroii, binecuvîntaţi în nemurire, au devenit ei înşişi mit, operă de artă...

Frecventele interferenţe dintre cuvînt, imagine şi sunet, o mizanscenă în care teatrul tradiţional, teatrul gestual şi teatrul-dans se succedă ori coexistă armonios (spectacolul începe cu o inspirată scenă a duelului "multiplicat" în personajele tinerilor ce vor sîngera datorită jocului nebunesc de-a moartea), intervenţia atît de sugestivă a clovnilor-muzicanţi (acei ambasadori ai artei şi ai comicului, care, în viziunea lui Eugen Ionescu, este singurul ce ne ajută să supravieţuim tragediilor vieţii), dar şi cromatica vestimentară contrastantă şi expresivă (roşu-negru, alb-negru etc.), ori acel leit-motiv al înlăturării "învelişului" convenţional al scenei (al artei), de pe podeaua devenită pentru o clipă paradis al îndrăgostiţilor, împodobit de o natură ruginie, reprezintă cîteva dintre coordonatele acestui limbaj artistic şi ale acestei viziuni regizorale ce conferă spectacolului o neîndoielnică individualitate.

Desigur că interpretarea ar merita o abordare amănunţită, pe măsura valorii spectacolului, dar criza... de spaţiu ne obligă a ne rezuma la buna apreciere a ansamblului, migălos şi iscusit orchestat de regizor, oferindu-ne cîteva partituri de cert profesionalism, ca acelea semnate de Palfi Tibor (Mercuţio), Peter Hilda (Julieta), Szabo Tibor şi Szabo Enikö (cei doi Capulet), Albu Anamaria (Doica), Vata Lorand (Tybalt), Debreczi Kalman (Montague), Benö Kinga şi Ferenczi Gyöngyi (signora Montague), Nagy Alfred (Romeo), Marton Lorand (Benvolio) ş.a.

Din păcate, spectacolul nu a figurat pe lista "nominalizărilor" pentru Gala UNITER, dar, poate, după Sibiu şi Sfîntu Gheorghe, el are toate şansele să intre şi în selecţia altor festivaluri de teatru importante din ţară, cum sunt acelea de la Craiova şi Arad, dacă nu cumva şi pe scena Festivalului Naţional de teatru din luna noiembrie. Lucru nu numai posibil, dar, în opinia noastră, perfect meritat!