Cars este noul lungmetraj de animaţie realizat de studioul Pixar - responsabil, în ultima vreme, pentru Monsters, Inc., Finding Nemo şi The Incredibles. Este şi primul lungmetraj de animaţie lansat la noi într-o versiune dublată (dar şi în original). E o alegere destul de ciudată pentru demersul de autohtonizare pe care-l implică dublajul: spre deosebire, să spunem, de Shrek, ale cărui referinţe erau universale, Cars e profund înrădăcinat într-o mitologie sută la sută americană - a Şoselei 66, a orăşelelor crescute pe marginea ei, a vremurilor de glorie ale mersului cu maşina - şi, teoretic, poezia asta nu prea se pupă cu accentul lui Valentin Uritescu. Dar după ce-am văzut ambele versiuni pot să vă spun că, dacă e musai să vedeţi Cars, puteţi foarte bine să-l vedeţi dublat. Veţi pierde vocea lui Paul Newman (în rolul unei maşini din anii '50, hîrbuită, dar încă elegantă - gîndiţi-vă la Newman în Culoarea banilor -, capabilă să-i dea clasă ultimului tip de maşinuţă talentată, dar impulsivă şi arogantă - gîndiţi-vă la Tom Cruise în acelaşi film) şi, odată cu ea, veţi pierde un întreg strat de mitologie americană (viaţa lui Newman a gravitat la un moment dat în jurul curselor de maşini, dar, chiar şi fără conexiunea asta, e viaţa lui Newman, şi istoria ce reverberează în mormăitul ăla de grizzly n-are cum să se regăsească în imitaţia lui Marcel Iureş). Dar dialogurile româneşti sînt bine lucrate şi toate interpretările sînt bune (în rolul principal, Florian Ghimpu obţine, replică după replică, exact aceleaşi efecte ca modelul său, Owen Wilson). Există cîteva momente de ciocnire interculturală, ca atunci cînd Uritescu (în rolul unui camion mic, ruginit şi de la ţară) începe brusc să cînte "Pe uliţa mîndrei mele". Şi, de cîte ori îl auzeam pe Uritescu vorbind despre prestigioasa Cupă Piston, mi se părea că aud un cuvînt obscen (deşi e posibil ca problema să fi fost mai mult la mine). Şi, după ce-ai auzit atîtea voci de români plîngîndu-se de inexistenţa unor autostrăzi moderne, e extrem de ciudat să auzi una plîngîndu-se de existenţa lor. Dar discursul ăsta sună aiurea şi în original. Nu. Dublajul e OK. Filmul e problema.
Începe bine, cu debutul eroului în Cupa Piston. Eroul e o maşină de curse pe nume Fulger. Toate personajele filmului sînt maşini şi, iniţial, vrei să vezi cum se vor descurca realizatorii ca să le facă expresive. În cazul lui Fulger e simplu: îţi devine simpatic din secunda în care îţi dai seama că gura lui (grătarul de la radiator) conţine şi o limbă care, în momentele de fericire sau de efort, tinde să iasă afară. Din acelaşi motiv l-am simpatizat imediat şi pe Mack, tirul care-l transportă pe Fulger: felul lui de a se distra pe drum este să scoată limba la propria lui imagine, reflectată în fundul unei cisterne (dacă nu cumva e vorba despre o sugestie porcoasă adresată cisternei). Nu pot să spun că m-am înnebunit după lumea în care ne introduce filmul - un Autopolis în care nu există nici măcar şoferi, d-apoi pietoni -, dar pot să înţeleg de ce le-ar plăcea copiilor. Cel puţin pînă în momentul în care maşinile încetinesc şi încep să vorbească. Secţiunea centrală e un fel de oră de dirigenţie ţinută într-un orăşel uitat de pe marginea Şoselei 66, Radiator Springs, unde nimereşte Fulger atunci cînd cade din Mack în drum spre următoarea cursă. Acuma, înţeleg de ce, pe lîngă aventură, trebuiau să existe nişte lecţii şi pilde, dar nu înţeleg de ce trebuiau trîntite în capul aventurii (în loc să fie strecurate între un gag şi o cascadorie) şi chiar nu înţeleg de ce trebuiau să fie atît de bleg-sentimentale. Partea în care tînărul şi egoistul Fulger, în urma întîlnirii cu hîrbuita, dar încă eleganta maşină din anii '50, realizează că tinereţea trece, e OK, dar condamnarea prezentului ultratehnologizat şi ultracompetitiv - cu autostrăzile lui infernale, care au aruncat în obscuritate glorioasa Şosea 66 - e cu totul altă poveste: în primul rînd, e de neînţeles pentru copii (fie ei şi americani); în al doilea rînd, sună absurd într-un film ultratehnologizat produs de un studio ultracompetitiv; în al treilea rînd, e gargară, ca şi povestea eroinei - o frumoasă Porsche care a abandonat viaţa frenetică şi superficială pe care o ducea la L.A. şi s-a stabilit în Radiator Springs, unde maşinile sînt simple şi au suflet bun. Ce-i asta? Sună a fantezie stas de corporatist care-şi plînge de milă.
Cui se adresează acest film? Sînt convins că maşinuţele alea simple şi cu suflet bun votează cu Bush (cu Năstase în versiunea dublată). A-i pupa în fund pe "oamenii simpli" e o activitate cu tradiţie în cinema, dar tot nu mă aşteptam să mai văd vreodată un moment liric cu tractoare: ce-i drept, este şi cel mai comic moment din film, dar, oricum, tractoare! Ce-i asta - Pixar 2006 sau Mosfilm 1950? Din fericire mai există şi o altă tradiţie (şi n-a inventat-o Lars Von Trier): cum am ajuns acasă mi-am pus o comedie americană din 1937, Nimic sfînt, în care eroul, tot un citadin egoist, ajunge tot într-un orăşel din ăsta tihnit, ocolit de răul modernităţii, şi cum ajunge e muşcat de picior de un copil. După aceea m-am simţit mai bine.