Am aşteptat cu oarecare nerăbdare să ajungă şi la noi World Trade Center-ul lui Oliver Stone. Dar el nu concurează sub nici un chip Zborul United 93 al lui Paul Greengrass. Este un film tipic american şi prin asta înţeleg că se preocupă prea mult de sentimentele pe care ar trebui să ni le provoace, uitînd să fie autentic.
Nu vreau să simt ceea ce mi se spune că trebuie să simt. Înţeleg, tragedia a fost mare, rănile nu se vindecă uşor, dar tocmai pentru că subiectul era sensibil, Oliver Stone n-ar fi trebuit să urmeze calapodul oricărui film-catastrofă, care, de atîta folosinţă, s-a şi uzat. Mă întreb: dacă atacurile teroriste de la 11 septembrie n-ar fi avut loc, nu-i aşa că un asemenea film ar fi fost cotat drept unul comercial pasabil, ale cărui explozii şi efecte speciale ar fi asezonat bine prînzul cu pui de la Mall?
Nu vreau să fiu rea, dar pe mine filmul m-a plictisit pe mari calupuri şi, chiar dacă sînt o persoană care se smiorcăie uşor la filme, nu mi s-a făcut pielea de găină decît la final, cînd pe ecran sînt trecute numele celor de la Departamentul Autorităţii Portuare al Poliţiei, morţi încercînd să-i salveze pe cei din clădiri.
Nu cred că Oliver Stone face cu acest film plîngăcios şi defectuos scris (Titanicul era mai bun) dreptate victimelor atentatelor. M-aş simţi jignită ca moartea mea să devină subiectul unei producţii sentimentaloide (dar lipsite de emoţie) şi claustrofobe la cap. Şi neclară. Fostul puşcaş marin care vine dintr-o biserică din Connecticut şi reuşeşte să-i salveze pe cei doi poliţişti sechestraţi 12 ore sub dărîmături arată şi se poartă ca un psihopat. Ai jura că vrea să omoare, nu să salveze. Iar la final anunţă că e disponibil pentru răzbunarea ulterioară. Ce fel de răzbunare? Echivocul lasă loc unor interpretări deloc onorante pentru cineast.
Filmuleţul lui Iñárritu este de departe cel mai impresionant
Am văzut la TVR un documentar foarte interesant despre cei care s-au aruncat pe geam dintr-unul dintre Gemeni. (Peter Greenaway are şi el un documentar, Windows, din 1975, despre defenestraţi, iar Alejandro González Iñárritu are un scurtmetraj de-a dreptul cutremurător.) Se pornea de la o fotografie. Un jurnalist încerca să descopere identitatea persoanei surprinse zburînd prin aer. Părea un afro-american sau un hispanic. Publică un articol, dar mai tîrziu se descoperă că se înşelase. Familia acestuia, credincioasă, a refuzat să accepte ideea că omul se sinucisese. Filmul merge pe fir şi preia din mers ancheta unui scriitor care reuşeşte să descopere pînă la urmă identitatea celui din fotografie: un tînăr afro-american despre care colegii, prietenii şi familia spuneau că era un izvor nesecat de bună-dispoziţie. Documentarul îşi propunea mai mult sau mai puţin declarat să reabiliteze faima postumă destul de şifonată (pentru opinia publică) a acestor oameni care n-au suportat să aştepte să moară arşi de vii, preferînd o moarte mai rapidă. Dar oamenii uită că pentru a-ţi lua viaţa îţi trebuie enorm de mult curaj.
Vorbeam de filmuleţul lui Iñárritu. El face parte din grupul de 11 filme semnate de 11 cineaşti de toate naţiile reunite în 2002 sub titlul 11'09''01. Filmul mexicanului nu are poveste, dar este de departe cel mai impresionant, într-un mod de-a dreptul existenţial. Ecranul e întunecat şi, cînd se luminează spre prăfos, străbătut de flashuri, se observă vag siluetele oamenilor care se aruncă de pe geamuri şi cad ca nişte baloturi. Filmul ţine, ca şi celelalte, 11 minute. 11 minute în care vedem mai mult ecranul negru. Dar mai există şi coloana sonoră formată din zgomotul corpurilor care se izbesc de pămînt, al telefonului celular al unuia dintre pasagerii avioanelor deturnate ("Avem o mică problemă cu avionul. Am sunat doar să vă spun că vă iubesc."), zgomotul clădirii WTC prăbuşindu-se. Iñárritu face în doar 11 minute ceea ce Stone nu reuşeşte în 129.