Dacă cineva se întreabă de ce ar mai fi interesat publicul de un text ca Menajeria de sticlă scris de Tennessee Williams, trebuie să vadă spectacolul Teatrului Naţional în regia Cătălinei Buzoianu. O poveste despre complexe, vise, neîmpliniri şi probleme de zi cu zi (mană cerească pentru actori) spusă publicului cu sensibilitate. Un spectacol de atmosferă (este încântătoare muzica live a Dorinei Crişan Rusu) şi actorie în acelaşi timp, care atinge teme fragile ale vieţii, cu personaje bine conturate, expuse simplu, uman şi cald.
Totul se întâmplă ca într-un vis îngroşat din când în când de rupturi ale realului, greşelile urmăresc pretutindeni şi drama trebuie asumată. Cătălina Buzoianu mizează, cum era de aşteptat, pe latura emoţională a textului şi antrenează actorii spre recitaluri ce variază de la suferinţă la melancolia mirajelor şi cruzimea realităţii. Prea multă tristeţe şi izolare transformă personajele acestei piese în eroi sau îngeri. Şi aceasta este zona unde spectacolul pătrunde adânc, regizoarea explorînd temeinic orice firicel de conştiinţă, orice moment de disperare, de revoltă. Simbolurile textului sunt parţial abandonate, cu excepţia momentului când Jim sparge inorogul Laurei, într-o scenă de o sexualitate debordantă, distrugînd o lume, arătîndu-i o altă faţă reală a vieţii după care nu se ştie ce urmează. Nici scenografia Liei Perjovschi nu dezvoltă posibilităţile simbolistice ale textului. Costumele (Dorothea Iordănescu), dintr-o textură care curge, uneori dând senzaţia de imaterial, se încadrează bine în atmosfera spectacolului.
Amanda Wingfield (Valeria Seciu) este mama disperată, părăsită de soţ, care îşi proiectează cu autoritate visele ratate în aşteptările de la cei doi copii. Doar că Laura este infirmă şi izolată de o timiditate distrugătoare, iar Tom, plictisit şi debusolat, prea temperamental, însă, ca să se poată resemna. Este ceva care te impresionează tot timpul la Valeria Seciu în acest rol, cel puţin în prima parte a spectacolului, când încearcă să convingă şi să se convingă că toate problemele pot fi rezolvate sau evitate şi că Amanda, prin Laura şi Tom, are, în sfârşit, dreptul la fericire. Îşi gândeşte rolul atentă la detalii, dezvăluie în fiecare clipă o nouă teamă pe care o transformă cu un zâmbet firav într-o speranţă. E uimitor jocul acesta de stări ales de actriţă, dar pe care, din păcate, nu îl păstrează până la sfârşitul spectacolului, finalul fiind tratat într-o cheie mult mai exteriorizată. Brânduşa Mircea mizează în aceeaşi măsură pe extraordinara forţă pe care o poate oferi evadarea în imaginaţie şi pe sensibilitatea personajului. Între aceşti doi poli o situează pe Laura, parcă mai puţin fragilă şi neajutorată pe scenă decât în textul lui Tennessee Williams.
Un personaj interesant este Tom Wingfield interpretat de Daniel Badale, un fel de pârghie între soră şi mamă, mai ancorat în realitate, dar şi el, tot timpul pregătit să-şi ia zborul, cel puţin prin nopţi de evadare la cinematograf. Ioan Andrei Ionescu este bine distribuit în cuceritorul Jim O'Connor, cel de care s-a îndrăgostit Laura în timpul şcolii şi pe care îl iubeşte în taină. Întâlnirea lor reprezintă punctul maxim al spectacolului. Regizoarea tratează special acest personaj, îl introduce încă de la începutul reprezentaţiei, îl explică şi îl parodiază.
Spectacolul nu copleşeşte prin tristeţe, ci prin sensibilitatea unei lumi fragile, gata oricând să se facă ţăndări, dispusă la orice mică speranţă, transformînd cu entuziasm orice întâmplare în ideea salvării, incapabilă să depăşească realitatea.