"Uitasem că mai există şi teatru de vorbe", aşa mi-a spus Iosif Herţea, aproape nostalgic, după un spectacol văzut de curînd. Fusese, într-adevăr, unul de vorbe, dar nu grozave. În schimb, ce vorbe frumoase în Menajeria de sticlă a lui Tennessee Williams!
Este, pentru mine, a treia punere în scenă a acestui text. Prima am văzut-o la Bucureşti, la Teatrul Bulandra, în regia lui Ioan Taub. Eram adolescent, dar îi ţin bine minte pe Ileana Predescu, pe Dan Nuţu şi pe Virgil Ogăşanu (ştiu sigur că nu mi-a plăcut nici una dintre Laure, Violeta Andrei şi Valeria Ogăşanu). A doua, acum doi ani, la New-York, cu Jessica Lange; un spectacol clasic, bine legat, de actori excelenţi, regia discretă, limitată la lucrul cu actorii.
Ceea ce m-a frapat acum, este cît de mult seamănă lectura dată textului de Valeria Seciu cu celelalte două pe care le-am amintit. Cu mijloace, sigur, diferite, toate cele trei mari actriţe comunică acelaşi lucru, construiesc o aceeaşi Amanda Wingfield. Fragilitatea, refugiul într-un trecut idealizat, încercarea disperată şi, oricum, sortită eşecului, de a-şi construi un spaţiu ca o crisalidă în care să poate exista, prelungire a idilicului conac din Sud, cu regulile lui stricte de etichetă, neputinţa de a înţelege orice nu consună cu propria ei idee despre fericire, refuzul realităţii, cumplitul ei egoism inconştient. Poate că textul, atît de bine legat în articulaţiile lui, personajul atît de clar conturat, cu reacţii perfect motivate, conduc orice actriţă inteligentă spre acest tip de interpretare. Amanda Valeriei Seciu are nuanţe, schimbă atitudini, trece de la exuberanţa aceea grea, stingheritoare, falsă, la prăbuşirea din final. Actriţa îşi stăpîneşte - şi de această dată - perfect vocea, o modulează, face economie de mijloace şi evită orice stridenţe (cu excepţia finalului, jucat poate prea exterior). E o mare bucurie să vezi o actriţă cu asemenea ţinută şi prezenţă scenică, în stare să capteze sala cu o privire, cu un gest, cu o intonaţie. Îmi vine în minte lecţia de teatru oferită de Proust cînd o descrie pe Berma spunînd - verbul e important - Fedra: manieră de joc nudă, transparentă.
Cea care se mulează bine pe acest stil de joc este Brânduşa Mircea (Laura), care joacă interiorizat, "dinăuntru", fără nici un fel de artificii exterioare. Spre deosebire de celelalte Laure pe care le-am văzut, dar şi de felul cum mi-o imaginam după lectură, personajul Brânduşei Mircea nu e moale, retractil, şters; dimpotrivă, în scenele cu Tom, alături de care se simte în siguranţă, e plină de viaţă, e veselă. Relaţia cu mama ei e foarte interesantă: reacţiile Laurei sunt tăioase, pînă aproape de violenţă. Se simte la Brânduşa Mircea concentrarea, tensiunea care se eliberează la un moment dat în scena cu Jim (asupra căreia voi reveni) cînd ariciul dispare şi fata e, în sfîrşit, caldă şi feminină. Chiar dacă nu e interpretarea standard, mi se pare viabilă şi coerentă. Cum, în schimb, nu mi se pare deloc a fi interpretarea băieţilor. Şi Daniel Badale (Tom) şi Ioan Andrei Ionescu (Jim) sînt destul de exteriori, al doilea atingînd chiar cabotinismul - aici cred că şi regizoarea are partea ei de responsabilitate. Daniel Badale joacă mult în cheie comică, personajul său e un măscărici care rar atinge tragismul izvorît din apăsarea pe care i-o produc familia, casa, amintirile mamei, intuiţia faptului că singura salvare e fuga din acel spaţiu pe care-l tot construieşte mama (nu-l uit pe Dan Nuţu, cu forţa aceea a disperării, a revoltei adînci, mascate de o aparentă nepăsare). Sigur, se poate susţine că acesta e modul lui de a supravieţui, ascunzişul lui etc. Totuşi, contrastul cu personajele feminine e prea mare.
La fel, nu am regăsit la personajul lui Ioan Andrei Ionescu sentimentul acela difuz de ratare pe care aveam impresia că trebuie să-l exprime. Jim, fostă glorie a liceului, talentat şi primul la toate, ştie bine că a ajuns doar un amărît de funcţionar la depozitul de pantofi, el bravează tot timpul (ia cursuri, se pregăteşte, va învinge...), dar platoşa trebuie să aibă şi fisuri; or, în spectacolul de la Naţional, Jim e un macho bufon, care intră în scenă cu gulerul de la sacou ridicat, se poartă grobian, se uită amuzat-lubric la Amanda cînd ea îşi joacă mica scenă de cochetărie (care, la Valeria Seciu, nu conţine aluzii sexuale) şi ajunge să joace o adevărată scenă de seducţie consumată pînă la capăt cu Laura. Aici, mărturisesc că montarea Cătălinei Buzoianu m-a surprins extrem de neplăcut. Ceea ce în text e sugerat, o apropiere pe care Jim, onest, şi-o reprimă imediat, se transformă în acest spectacol într-o scenă pasională care începe oarecum delicat cu o sărutare prin perdea, continuă cu o răsturnare pe pat şi sfîrşeşte cu o dezvirginare în regulă pe masă... După care Jim traversează, e drept că tulburat, scena încheindu-se la pantaloni... Nu cred în motivaţia, nici în adevărul, acestui moment. Mai ales că, după aceea, tot restul scenei Laura-Jim e dinamitat, replicile celor doi nu mai stau în picioare.
M-a mirat această opţiune a Cătălinei Buzoianu, foarte contrastantă cu echilibrul personajelor Valeriei Seciu şi Brânduşei Mircea. Şi nu cred că era necesară: textul lui Tennessee Williams stă bine pe picioare, nu are nevoie de asemenea susţineri - nici de explicaţii redundante ca intrarea de la început, pe monologul-prezentare al lui Tom, a lui Jim care aduce cu sine un manechin-sportiv-triumfător colorat. E drept că momentul e în nota exagerării din scena de seducţie, şi o anunţă / explică oarecum, dar nu e deloc în spiritul textului. Nu ştiu de ce simte uneori regizoarea nevoia unor "inovaţii" exterioare, cînd ea a dovedit de atîtea ori că ştie să citească în profunzime un text şi să-l însceneze cu măiestrie adevărată, mizînd în primul rînd pe posibilităţile actorilor.
Primele două dăţi am văzut Menajeria pe scene italiene, cu decor foarte asemănător, dictat şi acesta de text. Şi aici decorul Liei Perjovschi şi costumele Dorotheei Iordănescu sînt strict necesare, funcţionale, fără nimic gratuit (dar şi fără să exprime în sine ceva), fără excentricităţi, plasînd discret acţiunea în epocă. Iar telefonul vechi şi patefonul, costumul lui Jim şi cămaşa cu gulerul răsfrînt peste sacou, rochiile Amandei circumscriu şi ele perioada (şi astfel, blugii rupţi ai Laurei şi bascheţii ei înalţi cu steluţe sclipitoare cam distonează). Decor funcţional, spuneam, şi care prilejuieşte un moment foarte frumos la final, cînd cubul din plexiglas care adăposteşte colecţia de animale de sticlă şi patefonul, e golit şi îi face loc - aproape miraculos - Brânduşei Mircea care se ghemuieşte în el (închide şi capacul!), ca pentru a-i sublinia fragilitatea, identificarea cu delicatele bibelouri şi ispita fugii de (şi din) lume. Merită menţionat şi că regizoarea a transformat sala Atelier într-una aproape elisabetană. Din păcate, poziţiile de joc sunt destul de fixe, aşa se face că, de exemplu, spectatorii dinspre "curte" au în dreptul lor patul pe care, de fiecare dată, personajele stau cu spatele la ei. Altfel, sigur, e plăcut să vezi actorii de foarte aproape.
Aş spune că e un spectacol necesar. Nu există doar teatru de imagine, de trupă. Avem nevoie de spectacole construite pe texte mari, clasice, spectacole "de vorbe", care le dau în primul rînd actorilor, nu doar regizorilor, posibilitatea să arate ce şi cît pot. În Menajeria de sticlă, avem, aşadar o viziune regizorală discutabilă, în răspăr cu textul, aş zice, dar care nu atinge, din fericire, partitura principală, rostită impecabil de Valeria Seciu. Avem o actriţă tînără, prea rar distribuită, Brânduşa Mircea, care construieşte inteligent un personaj adevărat, uşor diferit de imaginea clasicizată. Şi avem doi actori, Mihai Badale şi Ioan Andrei Ionescu care, pe mine, nu m-au convins. Un spectacol inegal, dar care, mai ales pentru rolurile feminine, merită cu prisosinţă văzut.
Menajeria de sticlă, de Tennessee Williams
Teatrul Naţional Bucureşti.
În româneşte de Anda Boldur.
Cu: Valeria Seciu, Daniel Badale, Brânduşa Mircea, Ioan Andrei Ionescu.
Regia: Cătălina Buzoianu.
Decorul: Lia Perjovschi.
Costumele: Dorothea Iordănescu.
Asistent regie: Brânduşa Mircea.
Mişcarea scenică: Mălina Andrei.
Muzica: Doina Crişan Rusu.