Stand up tragedy - Hell

M-am săturat de atîta realitate, mamă! M-am săturat de teatrul ăsta foarte contemporan care îi plantează realităţii o oglindă deasupra gurii, să vadă dacă mai suflă. Mai suflă. Şi suflul ei - un fel de acid sufluric - conţine un amestec de alcooluri, droguri, mirosuri de cărţi de credit fără miros şi parfumuri cu cifra octanică mare, ieşite pe ţevile de eşapament ale autoturismelor Ferrari.

De ce să mă duc la teatrul ăsta cînd, în fiecare zi, teatrul ăsta vine el la mine, cel mai adesea deschizînd televizorul sau, şi mai rău, o carte proastă scrisă de un Houellebecq sau de un Beigbeder sau, de ce nu, de o Lolita Pille. Who the hell is this Lolita? O franţuzoaică născută în 1982 - cam devreme. Nu m-am mirat să aflu că piesa despre care scriu eu aici este adaptarea unui roman scris de această Lolita Pille la 19 ani. La această frumoasă vîrstă, oamenii au o aderenţă extremă la realitate, sînt fascinaţi de ea şi tentaţia de a o transcrie este foarte mare.

Însă praful şi prafurile se alege de realitatea care nu este transfigurată, ci doar intens figurată. Hell, personajul principal al piesei, este o fată din lumea celor pentru care zerourile se simt la ele acasă, la ei în cont. Viaţa acestei fete şi a prietenelor ei este de tot căcatul şi numai un dram (sau o dramă) de luciditate poate fi soluţia.

M-am simţit uşor agresat de discursurile de prost gust ale personajelor, parcă o şi vedeam în Lăptărie pe Paris Hilton venind la mine şi spunîndu-mi: "Eşti un ratat, bă, eu cheltui într-o seară cît nu o să cîştigi tu într-o viaţă scriind cronici de teatru la Caţavencu!". Oare Paris Hilton e fericită? Dar Dumnezeu e fericit atunci cînd priveşte un miliardar cu creierii varză conducînd cu 200 la oră un Ferrari?!

Recunosc, cel mai tare la această piesă mi-a displăcut textul şi poate că, la un moment dat, regizoarea Chris Simion îşi va dinamita empatia pentru texte moderno-simpatice şi îi va folosi pe talentaţii actori cu care lucrează (Antoaneta Cojocaru şi Cristi Iacob sînt doar doi dintre ei) şi pentru alte lucruri.

A, şi încă ceva: îmi plac mult piesele unde nu există proiecţii video, că prea a devenit o modă să ai proiecţii video în piese. Una peste alta, lumea a aplaudat la sfîrşit, semn că priza la realitate nu e deloc la pămînt.

Hell, de Lolita Pille; adaptarea şi regia: Chris Simion; cu: Antoaneta Cojocaru, Cristi Iacob etc.; Lăptăria lui Enache.