Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul de teatru Undercloud, 2015

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Speranţe şi supravieţuire în hell - Ce caut eu aici? la Undercloud, 2015


august 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Mai văzusem spectacolul cu câţiva ani în urmă (vreo cinci-şase) în Lăptăria lui Enache, pe când acesta purta titlul Hell vine de la Elle. Impresia mea generală de atunci a fost de prea mult: în termeni de zgomote, de stridenţe, de repetare a unor scene şi idei.

Revăzând spectacolul acum, cu ocazia ediţiei 2015 a festivalului Undercloud, pot spune că prima jumătate mi-a confirmat ce îmi aminteam. Hell (Antoaneta Cojocaru), personajul principal al piesei, este foarte pisi, are o voce afectată, uşor copilărească; e un fel de femeie-copil, inocentă şi aproape niciodată lucidă, fiind foarte des under the influence. E o tânără dintr-o familie foarte bogată şi trăieşte o viaţă de noapte continuă împreună cu alte persoane cu acelaşi background social: e un mediu promiscuu, frivol şi viciat (pentru că personajele aderă cu pretinsă mândrie la o conduită imorală, ascunzându-şi scrupulele şi dramele interioare şi asociindu-se cu indivizi care practică atât traficul de droguri, cât şi pe cel de fiinţe umane).

Problema este că lumea care se conturează în prima jumătate a piesei este schiţată în linii prea groase. Ţipetele celor trei fete, chicotelile crispate şi crispante, excesul de obscenităţi în limbaj sunt puse în contrast cu înregistrarea din fundal. Aceasta conţine o Hell lucidă, o Hell de după, care analizează într-un mod foarte conceptual şi neologic stilul decadent al copiilor de bani-gata, care se autodistrug anesteziindu-şi simţurile şi degradându-şi corpul. Concepte ca platitudine şi arivist coexistă într-un mod artificial cu limbajul trivial într-un gest de teoretizare excesivă a scenelor prezentate. De altfel, piesa suferă de supra-explicare, ajungând la locuri comune de tipul "Îmi era foame. De viaţă." Cumva universul acesta de cluburi de noapte, droguri şi distracţie cu buget nelimitat e prezentat într-un mod alb-negru, fără subtilităţi, ideea centrală fiind că indivizii săi sunt superficiali şi imorali, dar extrem de nefericiţi. Iar în momentul în care video-ul de fundal ajunge să explice viaţa săracilor bogaţi, fără a adăuga mai mult decât spectatorul putea constata din ce urmărise deja pe scenă, se creează o anumită impresie de redundanţă.

De altfel, supralicitată mi s-a părut şi înşiruirea de branduri de maşini, ţinute, poşete etc. şi insistenţa asupra diferenţelor de stil de viaţă şi buget între tinerii bogaţi şi ceilalţi, prezentate într-un mod destinat să stârnească uimirea spectatorilor.

Partea interactivă a spectacolului a fost şi ea, din punctul meu de vedere, oarecum şocantă din simplă dorinţă de a şoca. Dacă bârfele de pe scenă la adresa diverselor cunoştinţe din lumea mondenă (reprezentate de diverşi spectatori) au şi partea lor de savoare, contactul direct cu publicul dobândeşte la un moment dat o notă uşor agresivă şi intruzivă.

De la mijlocul piesei, ceva se schimbă fundamental. Impresia de prea mult, de forţat, de exagerat dispare, în mare parte graţie personajului jucat de Mihai Smarandache, Andrea, un tânăr din acelaşi mediu ca şi Hell, şi cu o reputaţie - după cum afirmă chiar el - la fel de proastă. Felul în care a fost interpretat rolul lui Andrea mi-a creat o impresie puternică de naturaleţe. În economia piesei, relaţia dintre Hell şi Andrea contrastează puternic cu dinamica dintre personaje de până atunci. Iar chimia dintre cei doi actori e palpabilă, conturând o poveste de dragoste disfuncţională şi cu toate acestea foarte puternică. Reuşit este şi modul în care se construieşte relaţia dintre cei doi: atracţia reciprocă este dublată de o luptă continuă, de tachinări, de faptul că fiecare cunoaşte latura sordidă a celuilalt şi îl dispreţuieşte într-o oarecare măsură, dar mai puţin poate decât se dispreţuieşte pe sine.

Latura subtilă a piesei constă în desfăşurarea acestei idile, în ascunderea sentimentelor de tandreţe sau de frică sub o atitudine de indiferenţă sau de ironie. Este o scenă foarte puternică în spectacol în care Hell, aflată sub efectul drogurilor, i se oferă lui Andrea, iar el înţelege că e un strigăt de ajutor, lucru care îi trezeşte toate instinctele de protecţie. Instincte pe care, bineînţeles, le ascunde în discuţia cu Hell - iar această disfuncţie de comunicare îi îndepărtează şi mai mult unul de celălalt.

Euforia din scena care marchează începutul de relaţie, atunci când cei doi dansează pe o muzică imaginară, ajungând să compună eventual propriul ritm, creează subtil şi natural un fel de magie a momentului, o partitură fără note false care continuă pe toată a doua jumătate de piesă.

Încercările celor doi de a se răni unul pe celălalt, faptul că se iubesc mai mult în ciuda circumstanţelor şi a comportamentului fiecăruia decât graţie lor, despărţirea aparent fără cauze - toate acestea creează o impresie puternică de realism, care contrabalansează prima parte a spectacolului.

Aşadar, universul piesei - viaţa de noapte strălucitoare şi nefericită a tinerilor din familii bogate - este reprezentat caricatural şi superficial. Nu sunt personaje în care să poţi crede, pentru că nu au nuanţe: trec cu maximă lejeritate de la dolce-far-niente-ul generat prin abuz de alcool şi droguri la disperarea cea mai adâncă: ceea ce ar fi sublim şi ar face spectatorii să rămână cu respiraţia tăiată dacă ar face-o credibil, dacă aceste contraste ar fi justificate. Dar ele nu sunt şi - ceea ce e şi mai rău - mai sunt şi supra-explicate.

Scenele cu Hell şi Andrea sunt ca o mică bijuterie în cadrul spectacolului şi îl salvează. Pentru că merită să vezi acest spectacol şi să te-ncordezi la fiecare ţipăt, râs isteric şi notă redundantă doar pentru a vedea şi partea în care este înfăţişată anatomia unei relaţii: de la orgoliile partenerilor la frică; de la nevoia de protecţie la cea de auto-sabotare; de la dorinţa de a da un sens trăirilor, la imposibilitatea de spune ce simţi şi de a avea încredere.



 Toate articolele despre Festivalul de teatru Undercloud, 2015
 Toate articolele despre Hell sau Ce caut eu aici?


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Monica Ploeşteanu


Alte articole

 12 ore de teatru independent la ARCUB - Noaptea Teatrului Independent, 2015, Comunicat de presă
 Piticul de grădină al fiecăruia - Freak Show la Undercloud, 2015, Monica Ploeşteanu
 No hope, no love, no glory - Happy End la Undercloud, 2015, Monica Ploeşteanu
 Artist, geniu şi victimă - Kean la Undercloud, 2015, Monica Ploeşteanu
 Premiile Undercloud, 2015, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Festivalul de teatru Undercloud, 2015


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer