Litere, Arte & Idei / mai 2003
Matrix Reloaded
Tactica dictatorială a distragerii atenţiei de la realele probleme ale comunităţii e veche de când lumea şi Juvenal n-a făcut decât să-i găsească sintagma definitorie şi azi : pane et circenses. Valabilă iniţial pentru perioada decadentă a Romei imperiale, formula magică de a oferi maselor surescitate distracţie şi oarece alimente gratis (nu altceva a încercat şi al nostru N.C. în din păcate repetabila scenă a balconului!) consemnează în istorie şi degradarea unui anume tip de ritual, la origini având caracter religios şi anume luptele cu gladiatori, care au degenerat în manifestări sadice, menite defulării instinctelor animalice ale gloatei ce privea isterizată indivizi aruncaţi pur şi simplu în arenă, la cheremul fiarelor şi ele dezlănţuite.

Cinematograful - poreclit la început "nickel odeon" ceea ce ar putea echivala cu "de doi bani speranţă" - şi-a adjudecat rapid statutul de divertisment ieftin şi implicit popular care, în timp, avea să ajungă şi mediu propagandistic, acţionând deschis sau subliminal.

Luând-o pe scurtătura cinematografului abia trecut în al doilea veac de existenţă şi aterizând brusc la punctul din care demarează Matrix, similitudinile se pot distinge uşor: eroul nu-i decât un hacker la cheremul computerelor emancipate!

Păstrându-ne în aria "uzinei de vise", Hollywood-ul avea să lanseze la un moment dat în anii '70 moda filmelor catastrofă, ca o reminiscenţă a "războiului rece", mulţi ani ţinut la foc scăzut şi ajuns totuşi pe cale de dezafectare. Culmea e că locul acţiunii cu predilecţie îl reprezentau avioanele în zbor şi zgârie norii afectaţi de diferite calamităţi! Spectatorul astfel tratat cu senzaţii tari se trezeşte brusc imun la dezastrele din imediata vecinătate. S-ar putea elabora un studiu de psihiatrie cinematografică aplicat la politica studiourilor de film care, interesate să-şi sporească rata de încasări, târăsc publicul în experienţe tot mai şocante. Fie ele "realiste" sau "futuriste". Supraproducţiile trebuie să-şi scoată din încasări banii investiţi în producţie aşa că, din start, sume respectabile sunt afectate campaniei promoţionale. Nu altfel s-a întâmplat şi cu proiectul Matrix.

Cvasi-necunoscuţi, fraţii Wachowski (americani de origine poloneză născuţi la Chicago, Larry în 1965, Andy în 1967) au prezentat scenariul Matrix cu mulţi ani în urmă, dar fără succes. Pentru a-şi demonstra talentul, au realizat urgent un film cu buget minor, dar cu ecou major: Bound. O frumoasă poveste de dragoste lesbiană despre care răutăcioşii au spus că mimează la feminin Pulp fiction, dar că este "trash with style". Dacă povestea cu... gunoiul e discutabilă, stilul este într-adevăr elementul forte prin care s-a impus atenţiei şi cel dintâi Matrix din 1999, a cărui listă de Oscaruri - sunet, efecte sonore, montaj - începe cu efecte vizuale, care nu înseamnă chiar design, dar înglobează look-ul ultrarasat al acestui film. Film care - luat la bani mărunţi - nu aducea nimic nou, fiindcă de mulţi ani cineaştii americani şi-au apropriat şi tehnicile kung fu, şi coregrafia asiatică, şi schemele de comics-uri, ca să nu mai vorbim de evadarea în jocuri video. Acesta din urmă un real atuu, dar defel original pentru că şi alte filme au scos la înaintare CD sau chiar au fost inspirate de jocuri video. Doar că în cazul Matrix, înşişi fraţii s-au ocupat de conceperea poveştilor cu scene care demarează în film şi continuă în video game. Ca să nu mai pomenesc de cele nici mai mult nici mai puţin de 9 scurt-metraje Animatrix, comandate unor experţi animatori asiatici! Plus gadget-urile aferente: ochelari, figurine, telefoane Samsung etc.


Biblia reactualizată / Cabala remixată

În mod inevitabil în prag de an 2000, cineaştii n-aveau cum să rateze o temă - sfîrşitul lumii, chit că Francis Ford Coppola "vânduse" titlul bombă Apocalypse Now încă din 1978 pe un alt subiect, e drept, acut şi atroce: războiul din Vietnam resimţit paroxistic. Bruce Willis deja rodat în funcţia de "salvator al umanităţii" a fost convocat pentru un Armageddon (1998, regia Michael Bay) dinamitat cu oarece umor în confruntarea stupidă dintre nişte sondori şi un asteroid ucigaş.

Deplasând acţiunea undeva într-un viitor integral computerizat, Matrix redeschide conflictul om - maşină intuit de Chaplin în Timpuri noi (1935 - capodopera restaurată şi relansată la ultima ediţie a festivalului de la Cannes), dar a cărui sămânţă a fost sădită de către Stanley Kubrick încă din 1968, odată cu 2001: O odisee spaţială. Pretext de meditaţie asupra evoluţiei naturii umane, de fapt o competiţie între individ şi inteligenţa artificială tot de el creată. Fraţii Wachowski au ambiţionat însă să-şi depăşească predecesorii aşa că au ţintit în cartea de căpătâi a americanului, dar nu numai, şi anume Biblia pe care însă au reactualizat-o prin prisma Cabalei medievale astfel încât să le fie permisă dezvoltarea unei cvasi-originale escatologii.

După "introducerea" din prima serie a tripticului ce se va încheia cu Matrix Revolutions, în Matrix reîncărcat se trece la o descriere a situaţiei limită. Pe pământ nu mai există decât un singur oraş populat (de fapt suprapopulat într-un mod ce aminteşte de distopia autodevoratoare a lui Richard Fleischer, Soylen Green din 1973, plasată într-un de acum apropiat 2022!) de fiinţe umane autentice. Denumirea de Zion probabil că nu întâmplător trimite cu gândul la colina Sion din Ierusalim, mai ales că această unică metropolă se află în subteran, în pântecele Terrei, sugerând imaginea unei lumi pe dos. Alambicata simbolistică mai mult sau mai puţin cabalistică (şi pe care doar experţii ar puteau-o diagnostica exact, dar LA&I vă rezervă o surpriză în numerele următoare!) este menită să inducă spectatorului tânăr o sumă de precepte etice într-o manieră incifrată pe alocuri cu umor. Publicul sănătos la minte e receptiv tocmai la acest filon stenic, căci nicidecum nu poate fi vorba de vreo instigare la violenţă sau crimă. Pe această pantă alunecând - eventual - labilii psihici cărora le place să se legitimeze drept... cinefili. Lucru speculat de către presa mondială (vezi The Guardian şi Washington Post care au mediatizat o sumă de criminali ce se revendică drept fani Matrix!) la care ne-am grăbit să ne raliem şi noi (vezi Libertatea şi strigătul ei publicitar, care s-ar putea să nu fie străin de campania promoţională autohtonă!), ca proaspăt intraţi în NATO şi cu un picior în UE.


Buget reîncărcat / Recuzită resetată

Sumele fabuloase alocate acestui ciclu de superproducţii pentru mileniul trei au permis echipei de realizatori să se răsfeţe la maximum. Exemplul cel mai flagrant este construirea unei autostrăzi special pentru realizarea secvenţei cu pricina căci nici unde nu se putuseră găsi condiţii propice pentru urmăririle nebuneşti pe firul traficului, dar mai ales pe contrasens, într-un vârtej ameţitor identic cu cel de la orice joc electronic on the road, doar că potenţat de dimensiunile marelui ecran, plus sporul de efecte speciale ale asului în materie John Gaeta şi, nu în ultimul rând, de unghiurile de filmare insolite, directorul de imagine Bill Pope trebuind să fie evidenţiat în egală măsură.

Personal m-am lăsat în voia acestui basm modern de la primul cadru în care ploaia de cifre te absoarbe în universul numeric, bulversându-te ca şi pe protagonistul cu dublă identitate. Obscur funcţionar al unei firme de soft, dar şi Mesia desemnat să salveze omenirea de asaltul asiduu de mai bine de un secol exercitat de către Armata maşinilor, acest Neo (anagramă oare de la... Noe?!) alias Anderson nu-i nici o clipă sigur dacă trăieşte efectiv un coşmar sau visează. Inteligentă mişcare de ambiguizare! Premoniţia catastrofei îi este individualizată strict: iubita, botezată fără nici un scrupul de-a dreptul Trinity şi interpretată cu senzualitate reţinută de către Carrie-Anne Moss, este vizată direct printr-o moarte categorică, într-un plan virtual însă. Ceea ce va permite de altfel şi un final deschis pentru anunţatul sequel.

Condiţionat de un îndemn formulat tranşant: fiecare trebuie să învingă Răul din el, din ceilalţi! Aici ar fi loc de interpretări "morale", dar nu cred că e cazul totuşi căci noţiuni generice de ordin etic sunt ingenios animate prin mobilizarea unor personaje cvasimitologice de tot hazul. Cum este artificiala eminenţă diabolică botezată Merovingian (sic), un carthezian prinţ al tenebrelor încredinţat pentru culoare locală lui Lambert Wilson, care, după ce şi-a impus un accent franţuzesc, se şi ne delectează etalând speculaţii despre determinism şi fatalitate, vestejind vulnerabilitatea fiinţei umane incapabilă de autocontrol. Îi va veni de hac în mod neaşteptat propria consoartă încornorată (pe drept aş spune căci, pentru o dată, Monica Bellucci pare şi afanisită, şi obosită, poate pentru că-i şi vampiră, şi cinefilă) purtând numele de Persephone - zeiţa morţii şi a germinaţiei. Paradox relevat şi în legătură cu maşinile care ajută la supravieţuirea rasei umane, dar procedează şi la lichidarea ei (din propria-i inconştienţă, s-ar putea adăuga !).

Dacă Oracolul la care eroul ajunge cu greu este în mod inedit întrupat de o matură negresă plasată într-un decor exagerat de naturalist, misteriosul şi atoate ştiutorul Făcător de chei este un omuleţ cu ochelari şi şorţ ce-l aminteşte pe al nostru Sandu Sticlaru, expert în domeniu! Şi asta în ciuda faptului că Oracolul explică doct cum ceea ce pare realitate-nconjurătoare nu-s decât programe care asimilate, care nu. Iar desuetul meseriaş se descurcă în mod surprinzător la perfecţie în universul electronizat, dar cu probleme de ...electricitate (a nu se citi cumva eclectic...!).

În aceeaşi ordine a contrastelor consternante (ori incitante?!), cu alură de contemporani evanghelişti sudişti, gemenii albinoşi şi evanescenţi / Adrian şi Neil Rayment au alură şi de rockeri renascentişti, până nu-s deversaţi în fantome orbitoare. E posibil ca cineaştii fraţi să-şi fi dorit prin ei un autoportret auctorial, dar nu putem şti căci ei refuză să dea interviuri, preferă "să lase filmul să vorbească pentru ei" şi nu doresc "să se livreze spectacolului din zona secundă", lăsându-l să se agite doar pe producătorul Joel Silver!

Cel mai nostim, dar şi cu oarece substanţă mi se pare însă Agentul Smith / Hugo Weaving, care şi-a dat acceptul să fie multiplicat de 100 de ori, astfel încât imaginea personajului (calchiată anume după cea legendară de acum a bodyguarzilor ineficienţi din epoca Kennedy, stereotip folosit şi de Clint Eastwood ori Kevin Costner) urmăreşte să inducă un sentiment inchietant de invazie palpabilă a birocraţilor serviciilor secrete, ubicui şi nenumăraţi. Excelentă este confruntarea acestei armate ad hoc constituită cu supermanul de tip nou, care precum Făt Frumos îi doboară pe toţi şi se ridică şi la ceruri. Ambianţa secvenţei de mare frumuseţe plastică şi elan zeflemitor este o curte interioară ce aminteşte cinefililor de câmpul de luptă din West Side Story (filmul din 1960 datorat lui Robert Wise poate că anume este evocat de fraţii Wachowski pentru că în paşi de dans se-nfruntă pe muzica lui Bernstein portoricani şi polonezi emigranţi !).

În plan strict ierarhic, Neo continuă să fie subordonat comandantului de navă spaţială cu nume de zeu înaripat şi totodată portant al visului de restabilire a păcii: Morpheus / Laurence Fishburne. Impozantul actor de culoare luându-şi în serios rolul de anost leader de faţadă ce vorbeşte patetic maselor. O secvenţă insipidă ar fi rămas aceasta a gloatei căzute în primitivism, drogată cu ritmuri africane menite să aducă "soarele", dacă nu ar fi fost montată în paralel cu o calofilă scenă de amor într-o ipotetică mansardă.

Din păcate oscilaţia între desuetudine şi ultramodernitate scapă de sub control, ca de altfel şi elanul cabalistic ce aşterne ceaţa obscurităţii peste multe amănunte absconse şi pasaje de-a dreptul plicticoase ori personaje şterse. Precum Arhitectul a cărui secvenţă merită menţionată doar pentru că trimite la Hotel de lux al lui Dan Piţa, prin încăperea circulară cu pereţi tapisaţi cu monitoare ce nu iartă pe nimeni şi nimic. Compensează cu vârf şi îndesat lipsa de glamour a supremului atotputernic farmecul elegantului şi impenetrabilului Keanu Reeves. Şi el preluat oarecum cu arme şi bagaje din Johnny mnemonic şi călit în performanţele solicitate de postura sa de Ales ce propovăduieşte trei precepte: cunoaşte-te pe tine însuţi, înţelege ceea ce te înconjoară, revoluţionează-ţi spiritul (într-o reformulare aproximativă şi globală).

Cel mai tare m-a supărat intervenţia repetată a unor caracatiţe reactivate din "depozitele" de recuzită electronică a oricărui mare studiou hollywoodian. Excesul de zel cauzează. Ca de altfel orice exagerare. Cum ar fi, de exemplu, sloganul lansat de Newsweek: 2003, anul Matrix!

Regia: Larry&Andy Wachowski Cu: Keanu Reeves, Laurence Fishburne, Carrie-Anne Moss, Hugo Weaving

1 comentariu

  • Dincolo de cuvinte
    [membru], 08.03.2007, 18:50

    Ce folos are toata aceasta insiruire de cuvinte foarte bine organizata si excelent nuantata? Pentru cine a fost ea creata? Cate persoane din cele care au citit comentariul postat de dumneavoastra au fost cuprinse de mesajul de dincolo de cuvinte ale acestor spuse? Putini si destepti. poate chiar inteligenti. Dar nu sunt acestea capacitati ale mintii? Pana unde poate merge ea atunci cand ne aplecam spre procesul cunoasterii? Poate prea multe intrebari. Cu totul respectul, acest comentariu este exact. Dar aceasta exactitate este limitata. Atat. Nu vreau sa jignesc, vreau doar sa atrag atentia. In spatele informatiei complexe a unui film se afla un mesaj. Incerc sa observ ce au inteles oamenii din acest film. Si mai mult decat comentarii despre pelicula nu am vazut. De ce sa nu Comentati oameni mesajul? As multumi foarte mult daca as primi un raspuns. Chiar daca nu, va doresc ca intelegerea sa va aduca lumina.

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus