Acum o lună am fost într-un club în care se dansa. După vreo oră de zbînţuială, mi-am dat seama că, deşi aproape lipiţi, toţi cei care dansau se mişcau ameţitor în legea lor şi că puntea interacţiunilor avea multiple denivelări. Autismul de discotecă se instala inevitabil. Fiecare melodie era ca un declanşator al potenţialului de agitaţie din corp.
Un grup de tineri intră în scenă. Cîteva secunde nu fac altceva decît să stea. Pe loc repaus. Apoi, încet, încet, se mişcă. Lent, sacadat, rapid, trepidant. Un dans alienant, halucinant de la un moment dat încolo, care fixează apropierea în cercul îndepărtării. Atingerea, dacă există, este întîmplătoare şi fără urme. Tot ce vezi e o piaţă de desfacere a corpurilor eliberate de orice inhibiţii, relaxate, necenzurate de o coregrafie care să-şi impună propriile reguli. Momentul în care corpul începe să transpire, modificîndu-şi fiziologia, susţine o evoluţie de ritm personal şi un crescendo.
Văzut din exterior, corpul pare un titirez în vrie continuă, care îşi stabileşte vectorii de mişcare în funcţie de două axe ritmice: axa muzicală şi axa metabolismului interior. Ritmul sonor calcă acceleraţia corpurilor şi le obligă să recepteze fiecare alternanţă muzicală. De altfel, muzica este cea care dă tonul corpului, care îl incită să se deschidă spre ceea ce aude şi să se închidă totodată în propriul perimetru de dans. DJ-ul Ion Dimutrescu stimulează traiectoria trupurilor în spaţiu, pendularea pe loc sau parcurgerea ameţitoare a spaţiului.
În spectacolul conceput de Maria Baroncea şi de Eduard Gabia, autoreferenţialitatea este totală. Corpul se întoarce de fiecare dată la succesiunea de mişcări care îl compun şi-l definesc, deşi, şi aici paradoxul este perfect, senzaţia de maximă comunicare cu cei din jur pare totală. De fapt, această senzaţie este extrem de perversă, iar exhibarea mişcărilor într-un tempo năucitor nu are nimic de-a face cu o comunicare autentică. Alături de nu înseamnă împreună cu. În realitate, corpul este într-o deplină intimitate cu el însuşi, dar şi într-o deplină însingurare, într-o buclă care se roteşte în jurul lui şi care îl autoconservă. E ca şi cum ai juca tenis cu faţa la perete. Mişcările-mingi revin mereu la corpul-rachetă. Disco-logoreea corpurilor se transformă, automat, într-o disco-alienare.
100% Dans scanează corpul de discotecă, corpul de noapte cu noapte, corpul în aliajul celor mai libere şi explozive impulsuri ale lui. 100% Dans este ca o hartă corporală care trece peste graniţe impuse şi îşi retrocedează lejeritatea ca principiu motric: "Limbajul mişcărilor nu este în nici un canon coregrafic, nu aplică legile ritmului intenţiilor de mişcare, cel puţin nu în mod conştient. Nu există dansatori buni sau proşti. Nu există mişcări greşite. Nu există repetiţie voită, ci poate doar întîmplare. Există doar prezent, un prezent care ne face să ne mişcăm... Oamenii dansează pentru că există" (Eduard Gabia). Această unică motivaţie şi determinare accentuează target-ul corpului: acela de a se simţi bine, de a se consuma pînă la epuizare, de a nu ţine cont de nimeni şi de nimic, de a dezamorsa plictisul (vezi Peter Brook, Le Diable c'est l'ennui).
100% Dans este un spectacol căruia îi lipseşte doar un mic declic, ceva care să meargă dincolo de ceea ce expune, să te ducă mai departe decît simpla enunţare, foarte bine realizată, de altfel.
100% Dans.
Concept: Maria Baroncea şi Eduard Gabia.
DJ: Ion Dumitrescu.
Coregrafia şi interpretarea: Maria Baroncea, Carmen Coţofană, Florin Flueraş, Mihaela Dancs, Iuliana Stoianescu, Paul Dunca, Ionuţ Stana, Florin Fieroiu, Cristian Nanculescu, Daria Gabor, Maria Mora, Luiza Neumayer, Ana Costea, Emanuel Ionescu.
Premiera: 14, 15 septembrie 2006.