"În ziua de 28 ianuarie, 1996, la unitatea militară 0283 din nord-vestul României, a avut loc un tragic accident - sau, afirmă surse neoficiale, un nou caz de sinucidere..."
Pornind de la realitatea alarmant de răspândită, în acei ultimi ani ai serviciului militar obligatoriu, pe care o exprimă această ştire de ficţiune, Vama Veche a compus, printre piesele primului său album Nu am chef azi, celebra "Armata" - de bună seamă, unul dintre vârfurile creaţiei sale componistice şi interpretative. Piesa are una dintre cele mai complexe şi totodată bine echilibrate structuri muzicale, peste care se aşază o construcţie instrumentală stratificată şi ascendentă, în conjuncţie cu versurile de o forţă expresivă rară, toate reunindu-se în obsedantul leit-motiv "Pentru mine un an nu e mult / Am să mă-ntorc bărbat!" care devine o adevărată spirală a fatalităţii - strigătul de dincolo de mormânt al unui suflet omenesc terfelit sub bocancii violenţei fizice şi ai brutalităţii spirituale.
Privind retrospectiv, ni se pare firesc că acest uriaş potenţial de energie artistică a evoluat, de-a lungul următorilor cinci ani, în paralel cu realizarea celui de-al doilea disc (Vama Veche), spre a deveni al treilea şi, conform multor păreri, poate cel mai bun disc V.V. de până acum: Am să mă întorc bărbat - sau, pe scurt, A.S.M.I.B.
Putem trece liniştiţi peste trăsăturile muzicale ale acestui album mai mult decât "tematic", ale cărui librete şi melodii constituie de fapt părţile componente ale unui story unitar, spre a ajunge la rezultatul final al efortului de creaţie implicat: concertul-spectacol A.S.M.I.B., reprezentat în stagiunile 2002-2003 pe scena Teatrului Naţional.
Lăsând la o parte diversele teatre de revistă din ţară, inclusiv neegalatul "Fantasio" din Constanţa, nu putem evita trista concluzie că, oricât de valoros, substanţial şi plurivalent a fost şi este teatrul românesc, genul scenic muzical (sau ">musical-ul") s-a remarcat cu precădere prin absenţă. Astfel, fenomenul A.S.M.I.B. s-a impus cu atât mai şocant şi promiţător, umplând intempestiv un vid imens cu materia unui spectacol situat întru totul la nivelul unora dintre cele mai mari musical-uri ale teatrului mondial. Paralela cu The Wall este inevitabilă, întrucât însuşi albumul, şi chiar simţirea muzicală a Vămii Vechi în general, se revendică declarat, în bună parte, de la Pink Floyd - dar se remarcă şi competitivitatea cu Hair, Jesus Christ Superstar, Fiddler on the Roof sau Man of La Mancha (acesta din urmă, jalnic încropit pe aceeaşi scenă de către trupa Teatrului Naţional, doar cu puţin înaintea A.S.M.I.B.-ului - semnificativă antiteză!) Iar important este că, dincolo de toate aceste sincronicităţi formale, spectacolul a reprezentat unul dintre cele mai esenţiale filoane de forţă artistică a ceea ce numim "spiritul Vama Veche".
Dacă fiorul poveştii lui Andrei Gavrilă este eminamente tragic, amintind de condiţia personajelor din teatrul antic grec, iar structura muzicală care deapănă imuabil destinul protagonistului sugerează un adevărat fluviu ascendent în care se întâlnesc nenumăraţii afluenţi ai liniilor melodice, instrumentelor şi vocilor, concepţia scenică a A.S.M.I.B.-ului frapează în primul rând prin grandoare. Încă din "Uvertura" spectacolului, splendid sintetizată de Dan Stetzco "Pollymoog" pe keyboardul său electronic, spectatorii sunt absorbiţi într-o dimensiune aparte, lumea atemporală a armatelor din toate epocile, unde raţiunea abdică şi nu mai dictează decât capriciile zeilor. Într-un clar-obscur negru-albăstrui, pe fundalul unor coloane de lumină reci şi impersonale, se ridică lent în scenă instrumentele şi artiştii Vama Veche, compunând treptat tabloul din care va evolua întregul spectacol. Pornind de la această mizanscenă de mare impact, A.S.M.I.B. începe să crească inexorabil prin discretul monolog comemorativ al "Prologului", izbucnirea exuberantă a celebrului hit "18 ani", vibraţia tragică a "Trecerii" (moment în care îşi face apariţia necruţătorul Cor, atât muzical, cât şi dramatic - din nou, element de tragedie greacă), fatidicul "Drum" spre no-man's-land-ul militar, cu incredibilele sale solo-uri de chitară şi zdrobitoarele atacuri ale tobelor, dezlănţuirea apocaliptică din "Cazarma", cu insuportabila apariţie a Plutonierului, interludiul liric din "Pauza", marcat de prezenţa angelică (vizuală şi vocală) a Cristinei Didă, halucinantele "Instrucţii" în care corpul de balet bărbătesc atinge virtuozităţi nebănuite, delicat-melancolicele întâlniri cu vocea şi prezenţa scenică de mare rafinament ale Simonei Radu, în "Curva regimentului" şi "Dragostea", cele două momente de delir superlativ din "Beţia" şi "Violul" (sau "Cântecul Plutonierului" - un onest şi creator împrumut din "Bohemian Rhapsody"), pentru ca totul să se prăbuşească iremediabil, împreună cu demnitatea şi ultima fărâmă de rezistenţă ale lui Andrei, în finalul penultimei piese, "Am să mă întorc bărbat" (citat din originara "Armata"). Şi, în sfârşit, după ce ecourile împuşcăturii spre care ne-a purtat întregul spectacol se risipesc, reverberate printre frânturi din majoritatea pieselor (ca într-un autentic "film al vieţii" rostogolit accelerat prin conştiinţa tot mai stinsă a muribundului), tot ceea ce s-a dărâmat se ridică din nou, se înalţă la propriu - împreună cu spectatorii care, de regulă, ştiau la fiecare reprezentaţie ce aveau de făcut - iar Vama Veche şi publicul ei devin o singură unitate de simţire, contopindu-se în vibrantele acorduri lirice şi optimiste ale "Epilogului".
Cuvintele descriptive de mai sus nu reuşesc să sugereze decât vag ceea ce însemnau cele circa şaptezeci şi cinci de minute acoperite de "momentul A.S.M.I.B." - momentul când în cap se produce "o gaură / Şi vedem lumea prin ea / Într-o altă aură". Decorurile de o maximă discreţie, costumele simple şi expresive la un nivel generic, jocurile de lumini potenţând cu justă măsură modulaţiile muzicale şi crescendo-urile dramatice, şi mai cu seamă mizanscena şi coregrafia capabile să umple vastul spaţiu scenic al Naţionalului cu mobilităţi complexe şi încremeniri tensionate, întregeau toate la un loc actul de creaţie polivalentă al acestei veritabile rock opera româneşti, singura până la ora actuală. Obiectivitatea ne-ar obliga să comentăm şi unele neesenţiale ezitări (mai degrabă prin zona structurală, unde fidelitatea faţă de fluenţa sonoră a albumului iniţial face ca ansamblul spectacolului scenic să fie marcat, pe ici, pe colo, de lacune), însă nu cred că acestea îşi mai au locul în momentul de faţă. Au trecut peste doi ani şi jumătate de la ultima reprezentaţie cu A.S.M.I.B., iar ceea ce rămâne în memorie e factorul valoric.
Şi un inevitabil comentariu amar. Aşa cum era firesc, serviciul militar obligatoriu a fost exilat pe tărâmul trecutului. Sub acest aspect al implicării sociale, efortul financiar al montării A.S.M.I.B.-ului nu mai e de imaginat (fiecare reprezentaţie era condiţionată de o generoasă implicare a sponsorilor - de la un moment dat, tot mai greu de recrutat). Dar A.S.M.I.B. nu vorbea numai despre armată. În esenţa lui, albumul se referea la violenţa intrinsecă a animalului uman, la intoleranţă şi aroganţă, la suficienţă şi primitivism - la tot ceea ce întruchipează "plutonierii" chiar şi în societatea civilă, tot ceea ce a căutat şi încă mai încearcă să strivească puritatea sentimentelor, moralitatea, iubirea, legitimul imperativ etic "live and let live". Iar sub acest aspect, subiectul, tema şi ideea albumului rămân mereu actuale. S-au scris două scenarii de film pornind de la povestea lui Andrei Gavrilă, dar soarta a vrut ca nici unul dintre ele să nu ajungă pe ecran. Dacă, fie şi numai prin şase reprezentaţii, Am să mă întorc bărbat s-a impus ca prima rock opera a muzicii şi teatrului românesc, din păcate şansa nemuririi sale pe peliculă a fost ratată. Astfel încât, deşi nu se va mai întoarce la noi sub nici o formă materială, A.S.M.I.B. rămâne viu măcar pe CD-urile păstrate de fani şi colecţionari - şi în amintirea celor care au avut privilegiul de a exista în aceeaşi sală cu el.
(29 mai, 2006, h. 20:00-20:56,
Bucureşti, România)