Hamletmachine. Un eveniment

Daţi-mi voie să încep abrupt. Mi-a plăcut. Mult. Cred că am văzut cel mai important şi frumos spectacol care se joacă acum în Bucureşti. Cel mai unitar şi curajos din punct de vedere estetic, un spectacol în care limbajul teatral este asumat fără rest şi fără nici o concesie, în care forma naşte conţinut şi înţeles. Este un alt fel de teatru decât se vede îndeobşte la noi.

Hamletmachine este un text scurt care repovesteşte şi reinterpretează tragedia shakespeariană, nu actualizând-o, în nici un caz, ci prelungind-o şi demonstrându-i implicit actualitatea. Este un text violent şi apăsat politic, foarte interesant la lectură, care lasă câmp deschis ideii regizorale. Idee pe care Dragoş Galgoţiu a avut-o. Plecînd de la textul pe care l-a păstrat aproape integral (dar fără să respecte şi toate indicaţiile - didascalii, propriu-zis, nu sunt), a construit o bijuterie de spectacol expresionist, încărcat de imagini de o plasticitate tulburătoare a construcţiei, a gestului şi a expresiei corporale, o suită de tablouri rafinate în care actorii evoluează - la modul cel mai propriu: nu joacă, evoluează - într-un decor fastuos, în costume opulente, într-o lumină întunecată, pe un fond muzical eclectic - poate prea tare uneori, acoperind vocile -, mergând de la Bach la arii de café-concert de anii '30 şi muzică de circ.

Prima parte a spectacolului lui Galgoţiu repovesteşte tragedia lui Hamlet. Povestea e spusă de Hamlet însuşi care, ca orice intelectual care se respectă, se dedublează: este Hamlet şi actorul care-l joacă pe Hamlet ("Am fost Hamlet" este prima replică din spectacol). Este un fel de rezumat, de "scoateţi ideile principale din textul de mai jos". Galgoţiu a repovestit mimând, având tăria să nu se ajute deloc de text auxiliar (respectând, deci, originalul lui Müller care, însă, nu indică direct pantomima). Doar Hamlet, Ofelia şi Claudius rostesc câteva replici, scrise de Müller, replici care comentează povestea, atrăgându-ţi atenţia că nu doar despre binecunoscuta istorie e vorba. Iar bucuria spectatorului e imensă pentru că recunoaşte povestea, recunoaşte personajele şi se lasă dus de farmecul a ceea ce vede şi ascultă.

Tabloul de deschidere, în care personajele se prezintă, este unul dintre cele mai frumoase (conform parabolei biblice, Galgoţiu a scos întâi vinul cel bun): convoiul mortuar al regelui Hamlet, în stânga scenei, paralel cu zidul cenuşiu al palatului pe care e proiectată umbra unei păsări în zbor - pentru unitate, aceeaşi umbră va fi proiectată la final -, într-o mişcare unduitoare care anunţă zgomotul valurilor ce însoţeşte apoi tot spectacolul. După consumarea poveştii, trecerea spre partea a doua se face reluând în viteză pantomima dinainte, alterată, însă, degradată: semn că istoria nu mai face decât să repete, ca o maşinărie stricată, o paradigmă întruchipată de piesa shakespeariană (care, probabil, la rândul ei, nu făcea decât să repete...). Hamlet devine astfel intelectualul care nu-şi găseşte locul în societate, care ştie că nu poate alege nici măcar între libertate şi sclavie ("Locul meu, dacă drama mea ar mai avea loc, ar fi de ambele părţi ale frontului, între fronturi, deasupra lor''), omul care constată lucid, dar disperat, nu împăcat, că singura soluţie pentru a nu mai ucide, pentru a nu mai perpetua răul, este să piară. Iar Ofelia devine arhetipul Femeii chinuite, batjocorite, care contemplă falimentul lumii pe care o zămisleşte şi care nu poate ajunge decât la aceeaşi concluzie: singura soluţie e neantul ("Arunc toată sămînţa pe care am primit-o. Preschimb în otravă laptele sânilor mei. Iau înapoi lumea pe care-am zămislit-o. Înăbuş între coapsele mele lumea pe care-am zămislit-o."). Gertrude este imaginea atemporală a târfei - dar ei tot Ofelia îi dă glas -, Claudius, dictatorul de ieri şi de azi, curtenii sunt şi ei pururi aceiaşi. Poporul - martor urmăreşte în tăcere istoria care trece pe lîngă el; doar groparii interferează uneori cu evenimentele.

Marea reuşită a lui Galgoţiu este că a construit un spectacol limpede, în care ideile textului sunt expuse în primul rând de limbajul teatral, în special de gest şi de imaginea ajutată de muzică şi lumină (ambele, semnate tot Dragoş Galgoţiu), abia apoi - sau deloc - de cuvânt. Iată, de exemplu, că Polonius e gata oricând să-şi abjure propriile păreri, devenind o marionetă neînsufleţită, vedem şi din scena în care groparii se joacă cu cadavrul lui mânuindu-l întocmai ca pe o păpuşă. Şi costumele Doinei Levintza, din materiale bogate, cu dantele, vorbesc bine şi coerent: Polonius are în prima parte o cocoaşă hidoasă şi ridicolă şi o burtă enormă, e ca un covrig, veşnic aplecat; în partea a doua, când devine un banal maestru de ceremonii sforar, el e zvelt, accesoriile au dispărut, rămân numai materialul şi culoarea identice. Ofelia poartă o rochie crinolină ciudată, întinsă parcă pe o masă dreptunghiulară prinsă în jurul mijlocului, închipuie un fel de adăpost pentru progenitură; în partea a doua, masa e ruptă. Există o continuitate clară între costumele, de epocă, din prima parte şi variantele lor actualizate din partea a doua, continuitate la nivelul materialului sau al culorii (altfel, Gertrude apare în partea a doua în pantaloni scurţi de piele neagră). Culorile dominante sunt negrul, verdele, în toate nuanţele sale, arămiul metalic, cenuşiu, roşul intens: moarte, frică, violenţă. Contrapunctează albul strălucitor al lui Horatio şi cel mai mat al costumului lui Hamlet din partea a doua.

Decorul lui Andrei Both are şi el un rol foarte important. Zidul din dale neregulate al castelului străjuieşte scena în partea stângă şi se prelungeşte zdrenţuit în fundal. Tablourile sunt delimitate de un dangăt de clopot a cărui limbă terminată cu o sferă uriaşă, de culoare arămiu închis, apropiată de a zidului, pendulează aproape sinistru în partea din faţă a scenei. Printr-o fantă a zidului iese, în final, când Ofelia vorbeşte despre cuţite de măcelar, o lamă uriaşă de cuţit dintr-un plastic translucid. Foarte interesant e construit catafalcul Ofeliei, pe rotile, luminat de jos de neoane albastre, catafalc pe care actriţa stă în capul oaselor, aplecându-se spasmodic la fiecare pas. Decor, costume, lumină, chiar şi machiajul uneori, toate au nuanţe de verzui cadaveric şi, uneori, de roşu, rar albastru, în spectacolul acesta în care moartea e atât de prezentă.

Un asemenea spectacol ar fi fost imposibil fără actori de clasă. Şi se vede faptul că şi regizorul şi coregraful Răzvan Mazilu au mai lucrat cu actorii de la Odeon. Trupa e omogenă, înţelege ideea regizorală, o preia, se mulează pe ea şi o expune fără greş. Doar Hamlet, Ofelia şi Claudius au rol vorbit, toate celelalte roluri sunt mute. E nevoie de mare modestie, dăruire şi credinţă în actul teatral ca să accepţi asemenea roluri. Cu excepţia lui Hamlet - a actorului care-l joacă pe Hamlet, de fapt -, toate personajele sunt măşti expresioniste, unele puternic grimate (Stafia, de exemplu). Măşti sunt, de exemplu, Guildenstern şi Rosenkrantz, excelent jucaţi de Paula Niculiţă şi Gabriel Pintilei care fac un cuplu clasic de clovni într-un număr absolut savuros (pe muzica live a grupului Young Brass Quintet). Îi mai văzusem jucând, nu ştiam că pot face şi aşa ceva. Şi ei, şi ceilalţi actori, adoptă expresii fixe, priviri încremenite, fac gesturi largi, într-o mecanică a corpului perfect stăpânit.

Un al doilea cuplu bine sudat formează groparii, Marian Ghenea şi Laurenţiu Lazăr, cu două scene suculente, excelent lucrate. Foarte bine se achită de rol Mugur Arvunescu, în Osric, mereu prezent, vizibil, jucând convingător disperarea, secondându-l adesea pe Polonius. Un Polonius în care Ionel Mihăilescu face un rol uluitor. Uimeşte mai ales în prima parte, când e mai mereu contorsionat, jucând slugărnicia şi acceptarea imbecilă a orice vine de sus. Memorabilă e şi scena lui cu groparii, cea în care devine cadavru-păpuşă rigid. Cred că este actorul cu cea mai rafinată expresie corporală pe care îl avem, cel mai complet, înzestrat cu un talent capabil să ilustreze o idee din câteva mişcări şi o atitudine. Mi-aş dori să-l văd distribuit mai mult, măcar acum, când e la deplina maturitate, cu roluri pe măsura forţei lui.

Foarte bună, ca de obicei, e Oana Ştefănescu în Gertrude, trecând cu uşurinţă de la o stare la alta, adoptând expresii dintre cele mai diferite, de la bucurie la spaimă vinovată, de la încântare feciorelnică la concupiscenţă vulgară.

Gelu Niţu face un Claudius (iar în partea a doua, un dictator generic) tenebros, violent şi lasciv. De notat că, în prima parte, are şi o frumoasă parte de joc dansat, cu o mască albă pe partea din spate a capului.

În Ofelia, Antoaneta Zaharia are un rol foarte generos. Actriţa trebuie - şi o face cu brio - să se dedubleze: când vorbeşte, este Femeia generică, aceea care comentează personajul Ofeliei pe care-l joacă numai mut. În partea a doua, personajul Ofelia a dispărut, iar Femeia ajunge la paroxism, într-o scenă de o intensitate tulburătoare.

O melancolie adâncă, irepresibilă, o amară singurătate acceptată, iscată de lucida contemplare a istoriei; fragilitate, neputinţă, chin, repulsie. Asta exprimă personajul lui Marius Stănescu. Îmbrăcat într-un costum negru de epocă foarte simplu, cu pieptul aproape gol, în prima parte, într-un costum crem de pânză în partea a doua, cu părul vopsit (special pentru acest spectacol) într-un incert galben spectral, actorul trece pe nesimţite, cu eleganţă, de la ironia fină la clocotul violent, apoi la resemnarea din final. Marius Stănescu are un talent uriaş, vizibil şi în lungul monolog pe care îl spune fără greş, cu o dicţie de invidiat şi cu o frazare inteligentă, cultivată, aşa cum, vai!, se aude tot mai rar pe scenele noastre. Fie-mi îngăduit să întreb: oare cât trebuie să mai aştepte Marius Stănescu până să joace Hamletul lui Shakespeare? Chiar nu vede nici un regizor că actorul acesta e perfect pentru rol?

Alături de actorii deja pomeniţi şi de apariţia lui Ionuţ Chivu în Laertes, mai intervin în spectacol patru studenţi (martorii) care imaginează poporul cel tăcut, care suportă în tăcere sau se revoltă iluzoriu. Cu busturile goale, comentând plastic acţiunea, ei formează un grup compact, dar parcă nu îndeajuns articulat de Răzvan Mazilu. Şi mai sunt doi balerini: impunătorul Tiberiu Almosnino, Stafia, care, cu mantia lui uriaşă şi cu mişcările largi, încete, pare că învăluie scena şi suge în nefiinţă toată viaţa care încă mai dăinuie; şi Traian Vlas, Horatio, în chip de înger alb, în câteva numere de balet de o graţie desăvârşită, o frumuseţe ireală, pe o suită pentru violoncel de Bach. Apariţiile lui stranii sunt parcă din altă lume, rup firul spectacolului (se schimbă lumina, muzica) şi aduc contrapunctul necesar în momente cheie.

Dragoş Galgoţiu îşi urmează de multă vreme un program estetic al lui de la care nu se abate decât arareori. În tot ce face, ilustrează consecvent acest gând al lui Müller care bănuiesc că nu întâmplător a fost inclus în caietul program: "Teatrul are nevoie să fie frumos. Chiar şi atunci când prezintă oroarea şi atrocităţile, trebuie să fie frumos". Firesc, nu toate încercările i-au reuşit egal lui Dragoş Galgoţiu. Dar acum, da, cu prisosinţă - chiar dacă uneori am avut senzaţia că imaginile sunt un pic prea aglomerate pentru scena mică a Odeonului. Totul este însă atât de frumos şi lucrat în filigran la spectacolul acesta, începând cu caietul program şi până la ultima scenă. Şi e o minune că i-a reuşit, pentru că actorii români joacă de obicei realism psihologic, nu prea ştiu să joace mască, expresionism. Spuneam la început că este un alt fel de teatru decât cel cu care este obişnuit spectatorul de la noi. Ce bucurie că se mai face şi aşa ceva în Bucureşti! Da, nu e pentru toată lumea. Dar e Poezie şi e Teatru. Şi e, cu siguranţă, un spectacol de văzut neapărat. Şi de premiat.


Teatrul Odeon
Hamletmachine, de Heiner Müller,
Regia, light design şi coloana sonoră: Dragoş Galgoţiu.
Costume: Doina Levintza.
Coregrafia: Răzvan Mazilu.
Cu: Marius Stănescu (Hamlet), Oana Ştefănescu (Gertrude), Antoaneta Zaharia (Ofelia), Ionel Mihăilescu (Polonius), Traian Vlas (Horatio), Gelu Niţu (Claudius), Ionuţ Chivu (Laertes), Tiberiu Almosnino (Stafia Regelui), Mugur Arvunescu (Osric), Gabriel Pintilei (Rosenkrantz), Paula Niculiţă (Guildenstern), Marian Ghenea (Gropar), Laurenţiu Lazăr (Gropar), Bogdan Alexandru, Claudiu Buldan, Marius Andrei, Dobrin Răzvan Pop (Martorii), Young Brass Quintet (Marius Hoghi, Paul Aniculăiesei, Cristian Costache, Bogdan Octavian, Marius Suciu).
Fotografii: Mihaela Marin. Grafica: Sabina Spătariu. Editor: Tamara Susoi.
Data premierei: 3 noiembrie 2006.

---