Moartea lui Hamlet, insurecţia istoriei - Hamletmachine

Capacitatea lui Heiner Muller de a reinterpreta texte importante ale literaturii, dezintegrîndu-le şi reansamblîndu-le într-un format uluitor care amplifică sensurile este cunoscută mai ales datorită piesei Hamletmachine. Celebrul personaj shakespearian îşi arată în viziunea lui Muller dimensiunea meta-istorică. Hamlet este aici intelectualul prin excelenţă prins în mecanismul unei istorii avortate, un copil al terorii în care se dezvoltă instinctul ucigaş, un spirit neputincios care bântuie de dincolo de moarte cu scîrbă. Ura lui roade dictatura, revolta lui ţinteşte politica, greaţa lui este determinată de degradarea contemporană consumistă. Hamlet nu se poate odihni, căci blestemul lui este să gîndească. Nu întîmplător celebra imagine a lui Hamlet cu craniul în mînă deschide spectacolul Hamletmachine de la Odeon într-o variantă extrem de sugestivă. Hamlet ţine în palmă, demonstrativ, un creier cu care întîmpină convoiul mortuar al tatălui său. Timpul îşi iese din matcă, istoria se tulbură.


Dansîndu-l pe Hamlet

Spectacolul lui Dragoş Galgoţiu are două părţi care îşi corespund una alteia. Prima este o pantomimă dansantă a piesei originale a lui Shakespeare (cu regret trebuie să remarc că deşi piesa este celebră şi ar trebui la nivel elementar de educaţie să fie recunoscută fără prea mari greutăţi, pentru mulţi dintre spectatori această parte din spectacol este neinteligibilă). Povestea lui Hamlet este redată strict la nivel personal prin prisma freudiană. Trama adulterului criminal matern surclasează asasinarea tatălui. Din punct de vedere psihanalitic, impunerea Gertrudei ca femeie (prin căsătoria cu Claudius) şi nu doar ca mamă este un delict care are în Hamlet rezonanţe afective şi sexuale mult mai grave decît uciderea tatălui şi pierderea tronului. Hamlet se confruntă cu un parcurs asemănător cu cel al lui Buddha, dar pentru el drumul către moarte începe cu viciul. Iar viciul ia, pentru început, forma poftelor carnale. Ofelia e o tîrfă ab initio. Singura vină a ei este sexul. Dar asta doar în povestea shakespeariană, căci, la Muller, Ofelia chiar este o tîrfă sinucigaşă, conştientă de propria degradare. Ofelia este redusă de fapt în prima parte la un rictus. Cu chipul pe jumătate devorat de moarte, Ofelia îşi ţipă, fără glas, durerea. Încorsetată de statut, de reguli, de principii, ea este o păpuşă manevrată de voinţa şi poftele celorlalţi. La un pas de incest (Hamlet îl acuză pe Polonius de amor carnal cu fiica sa), la un alt pas de depravare (pare a deveni metresa lui Claudius), Ofelia este prefigurarea viciului.

Personaj interesant devine Polonius (Ionel Mihăilescu folosindu-şi la maxim expresivitatea corporală), un Richard al III-lea tenebros care "îşi poartă creierul ca pe o cocoaşă", un fel de clovn grotesc fellinian pentru care gîndirea e o malformaţie hidoasă. Cadavrul său este o uriaşă marionetă în mâinile unor gropari-dumnezei (scena este fundamentată pe gagurile din filmul mut, nu puţine de o cruzime comică, gîndiţi-vă doar la Charlot). Polonius îşi pierde însă şi potenţialul malefic şi pe cel hilar postmortem cînd devine un foarte zvelt maestru de ceremonii.

Rosencrantz şi Guildestern funcţionează ca un cuplu comic gen fraţii Marx ale căror gaguri menite să înveselească deprimarea princiară a lui Hamlet dau greş. Gagurile au şi o tuşă ce aminteşte de cabaretul german în anii '40, de veselia (obscenă) în plină teroare.

Galgoţiu îl transformă pe Horatio într-o pasăre uriaşă. Pare a fi un şoim (emblemă a regalităţii). Apariţie mută, efemeră, Horatio va străjui în final pe malul mării singurătatea nesfîrşită a lui Hamlet (în textul lui Shakespeare, lui Horatio îi lasă Hamlet grija povestirii întîmplărilor. "Doar fapte, Horatio")


Revoluţia morţilor

În partea a doua, Hamlet se joacă pe sine pînă cînd pielea îi cade şi spiritul său umblă gol în căutarea altor tragedii. Hamlet-revoltatul bîntuie neputincios printr-o istorie descărnată. Scheletul istoriei şi scheletul lui Hamlet reprezintă tot ce a mai rămas din lume. Zidurile arse par că fumegă încă. Apocalipsa a trecut. Dictatorii toţi au chipul unui Claudius-Stalin. Târfele toate sunt Ofelii care se sinucid fără încetare. Leşurile se aglomerează pe scenă. Polonius-păpuşa, Ofelia pe patul de lumină, Rosencrantz şi Guilderstern, două forme inerte şi inutile stau dovadă a unei lumii cu sens unic. Moartea este mereu o opţiune. Ultima opţiune.

Demarcaţia între grotesc şi macabru este din ce în ce mai ambiguă. Hamlet îşi proclamă neputinţa. Eşecul intelectualităţii, eşecul revoltei, eşecul vieţii. Lumea are un singur scop, un singur sens: să moară. Revoluţiile sunt inutile pentru că nimeni nu cîştigă. Hamlet nu e Hamlet, e doar pielea lui Hamlet. Actorul se leapădă de Hamlet ca de o haină. Moartea vine singură, nechemată, nedorită. Lumea este o dejecţie uriaşă în care gunoaiele sunt oamenii înşişi. Copii avortaţi, însîngeraţi, cadavre mutilate. Richard al III-lea, Macbeth, Raskolnikov, Iuda nu mai ucid. Nu mai e nevoie. Cel mai mare ucigaş este în cer. Dă-ne nouă crima noastră cea de toate zilele...

Şi tîrfa tîrfelor, Ofelia întoarce mersul istoriei, de la finalul - moarte la începutul - neant. Între coapsele ei încape întreaga lume.


A putrezit istoria

Textul lui Muller este un eseu incendiar despre istoria care macină existenţe. Supremaţia viciului şi a terorii face din om, ucigaş şi victimă în acelaşi timp. Raportul la divinitate nu se face decît prin raportul la cel mai hulit criminal din istorie, Iuda. Totul putrezeşte. Doar moartea este infinită. Hamlet_cel_care_gîndeşte nu face altceva decît să intre în maşinăria istoriei şi să fie distrus de ea. Individul dispare în faţa istoriei.

Spectacolul expresionist al lui Dragoş Galgoţiu, bogat în simboluri şi imagini, se bazează pe trei susţinători. Unul este reprezentat de scenografia opulentă care "violentează" benefic ochiul. Pe de-o parte, decorul postapocaliptic al lui Andrei Both (zidurile arse ale unui castel din care timpul năvăleşte ucigaş sub forma unui uriaş buzdugan) reuşeşte să fie impunător fără să fie şi greoi. Pe de altă parte, costumele Doinei Levintza, broderii şi aplicaţii bogate pe tonuri mortuare de gri, verde, roşu, dar şi mult negru sau alb creează o impresie spectrală. Un alt pilon de sprijin al spectacolului este coregrafia lui Răzvan Mazilu, inspirată în a povesti textul lui Shakespeare în stilul filmului mut, cu toată paleta de naraţiune, comic, tragic, cruzime a gagurilor. De asemenea, traseul coregrafic al personajelor poartă amprenta lui Mazilu. Şi bineînţeles, Marius Stănescu în Hamlet şi actorul-Hamlet, cu părul alb, cu rictusul scîrbei pe faţă, cu vocea spartă "arde" în acest rol din primul pînă în ultimul minut.

Din păcate, textul lui Muller este greu de "înghiţit" pentru spectatori. E dur, are un umor elitist şi presupune, pentru înţelegere, o foarte bună cunoaştere a Hamlet-ului lui Shakespeare. Cum nici spectacolul nu îl face mai accesibil, ci dimpotrivă, devine destul de greu de receptat. În astfel de condiţii Hamletmachine pare un frumos exerciţiu de gîndire şi imaginaţie şi mai puţin o revoluţie.

---