FIŞĂ ARTISTICĂ
Petit Louis.........................Patrick Timsit
Marion..............................Laetitia Casta
Dimitri..............................Vincent Elbaz
Lena.................................Catherine Mouchet
Camille.............................Isabelle Spade
Violette.............................Berangère Allaux
Românul...........................Patrick Floersheim
FIŞĂ TEHNICĂ
Regia...............................Patrice Leconte
Scenariul şi dialogurile......Serge Frydman
Director de imagine..........Edouard Serra, A.F.C.
Decorurile........................Ivan Maussion
Inginer de Sunet...............Paul Lainé
Costumele.......................Christian Gasc
O coproducţie Ciné b, Zoulou Films, TF1 Films Production, Pathé Image Production, KC Medien, Cinéma Parisien, Media Suits
SINOPSIS:
Paris, anii ’40. Petit Louis (Patrick Timsit), fiu al unei prostituate, născut şi crescut în bordelul "Palais Oriental", îşi duce traiul ca băiat bun la toate în stabiliment. Înzestrat cu o fire din cale-afară de romantică, tînărul se îndrăgosteşte de Marion (Laetitia Casta), ultima "achiziţie" a bordelului. Din nefericire pentru el, fata nu-i răspunde cu aceeaşi pasiune, dar asta nu-l împiedică să-şi facă un scop în viaţă din protejarea fetei. O ajută să-şi facă o carieră de cîntăreaţă, încearcă să-i găsească un partener de viaţă cît mai acceptabil, totul pentru a-i arăta cît de mult o iubeşte. Însă războiul se sfîrşeşte şi odată cu el ia sfîrşit şi existenţa acestor "străzi ale plăcerii", care vor fi interzise prin lege.
INTERVIU CU PATRICE LECONTE
Î: "Strada Plăcerilor" este al treilea film pe care îl regizaţi pe baza unui scenariu scris de Serge Frydman. Cum se desfăşoară această colaborare? Care este contribuţia dvs. ca regizor?
R: În perioada în care se scriau Grands Ducs şi La fille sur le pont, mă vedeam foarte des cu Serge Frydman. Într-o bună zi mi-a zis: "Mă tot obsedează o poveste. Se petrece în timpul Eliberării, chiar în momentul închiderii bordelurilor. Nu pot să-ţi spun mai multe, mi-ar place s-o scriu, dar n-o voi face decît dacă te interesează." A fost ca un fel de angajament. Ce mă încîntă la scenariile lui Serge este faptul că îţi evocă imediat imagini, lumini, un ritm anume. Felul lui de a scrie are darul de a te transpune imediat în atmosferă. Eu îmi imaginez foarte repede maniera de regizare, văd filmul defilînd prin faţa ochilor. Spre deosebire de celelalte filme, pe acesta Serge Frydman l-a scris singur, dintr-o trăsătură şi într-o zi a venit la mine şi mi-a spus: "Iată-l!". Am discutat pe marginea acestei prime versiuni, am făcut cîteva modificări, dar rezultatul final corespunde destul de mult cu prima versiune a scenariului.
Î: "Strada Plăcerilor" este un film foarte elaborat în ceea ce priveşte decorurile, costumele, machiajul, sunetul, muzica şi cîntecele. Ce fel de material documentar aţi folosit?
R: Nu vreau să vă dezamăgesc, dar eu nu sunt genul care se documentează în amănunţime sub pretextul că abordează o anumită epocă. Nu am fost un elev prea strălucit la istorie şi nici nu am încercat să recuperez cu Ridicule. Cu acea ocazie nu m-am documentat mai mult despre secolul al XVIII-lea decît am făcut-o pentru La Veuve de Saint-Pierre ("Condamnaţi la dragoste"), care se petrece în secolul XIX-lea.
În realitate, mă bazez mult mai mult pe propria mea imaginaţie. Decorul principal la Strada Plăcerilor fiind un bordel, a fost exclus ca eu să mă "documentez" în mod special pe marginea caselor de toleranţă. Dacă procedam aşa, riscam ca realismul să predomine şi atunci totul ar fi avut mult mai puţin farmec şi jovialitate. Căci eu doream să fac din "Palais Oriental" un loc al plăcerilor, unde curg rîuri de şampanie şi răsună rîsetele de femei îmbrăcate sumar, un loc unde miroase a parfumuri şi a pudră fină. Aşa că le-am spus actriţelor: "Ştiu că e o viziune idealizată a bordelurilor, dar vom face ca şi cum aceste fete au trăit aici vremuri fericite şi nici una nu a ezitat vreodată să urce cu vreun client. Iar la închiderea casei de toleranţă, toate vor avea un şoc."
Nu-mi analizez maniera de lucru, nu e de datoria mea să fac asta, dar îmi dau seama că mi se întîmplă să filmez locuri rupte de lume: palatul Versailles în Ridicule, o insulă de la capătul lumii în Condamnaţi la dragoste, etc. Bordelul din Strada Plăcerilor este un soi de astru imobil. Cînd intri pe uşa acestui stabiliment, intri în altă lume şi te simţi bine acolo.
Î: Cîntecele realiste din anii ’30 – ’40, cu poveştile lor despre fete aflate pe calea pierzaniei, despre mîntuire şi iubiri imposibile, par să fi fost principala sursă de inspiraţie a acestui film.
R: Aceste cîntece au dat tonul. Nu le ascult toată ziua, dar Serge Frydman le cunoaşte bine şi a introdus destul de multe în scenariu. Aceste cîntece au gustul nefericirii, sînt adesea dramatice, destinul pe care îl invocă nu este neapărat tragic. În realitate sînt o combinaţie de voioşie şi de tristeţe. Iar filmul funcţionează în acest registru dublu.
Î: În film mai există un alt gen de pulsaţie: muzica americană, care a debarcat odată cu soldaţii americani.
R: Am adăugat ritmurile de swing pentru că vroiam ca filmul să aibă ritm, să nu fie înţepenit, ca totul să fie viu.
Î: Încă de la prima scenă introduceţi un du-te-vino între două epoci. Istoria ne este livrată prin intermediul a trei prostituate care au o viziune naivă şi angelică asupra "epocii de aur" a caselor de toleranţă. De unde v-a venit ideea acestui "cor antic"?
R: Lui Serge Frydman îi plac filmele în care intriga este povestită prin intermediul unei a treia persoane. Aici, două foste "pensionare" ale stabilimentului Palais Oriental spun povestea lui Marion şi a lui Petit Louis uneia mai tinere şi revin periodic în film pentru a comenta naraţiunea în manieră nostalgică. "Pe vremuri trăiam bine în casă, acum sîntem aruncate pe stradă." Intriga se derulează patru sau cinci ani după instaurarea legii "Marthe Richard", iar aceste fete evocă trecutul cu ochii scăpărînd, căci povestea lui Marion şi a lui Petit Louis a fost exemplară.
Î: Folosiţi destul de mult unghiul subiectiv, machete ostentative ale Parisului, imagini virtuale cu prostituate aruncate în stradă. E vorba de un procedeu de distanţare?
R: Nu. Ţin să păstrez un contact complice cu spectatorul. Nu o fac sistematic, ci depinde de tonul general al filmului, desigur, dar, cel mai adesea, principiul meu director este: "Vă voi spune o poveste, lăsaţi-vă luaţi de mînă". Viziunile deliberat naive cu prostituate aruncate pe fereastră reflectă candoarea extremă a lui Petit Louis. Cînd i se spune că fetele vor fi aruncate în stradă, el ia totul în sens propriu, iar noi vedem pe ecran punctul său de vedere, în toată inocenţa lui.
Î: Să încercăm să descifrăm personajele şi acest raport amoros niciodată exprimat dintre Petit Louis şi Marion.
R: Cinematograful pare să fi fost făcut tocmai pentru poveşti de dragoste, iar marile poveşti de iubire sînt adesea pasiuni pline de obstacole. Strada Plăcerilor este aventura unui bărbat, Petit Louis, îndrăgostit pînă peste urechi de o fată despre care ştie că nu va fi niciodată a lui, fiindcă nu este destul de potrivit pentru ea, şi care se va strădui să-i găsească un bărbat minunat care să o facă fericită. Sînt conştient că nu e ceva nou, dar totul constă în maniera de tratare a subiectului. Pentru mine, această poveste de iubire este în acelaşi timp amplă şi emoţionantă, căci poartă în ea şi bucurie şi optimism, dar şi o tristeţe melodramatică. Există infinit de multă tristeţe în iubirea pentru o fată care nu va fi niciodată a ta, mai ales cînd eşti foarte conştient de aceasta. Această tristeţe şi această luciditate mă emoţionează foarte mult la personajul Petit Louis, căci, în loc să se lase doborît de această iubire imposibilă, el consumă o energie fantastică pentru a o face fericită prin procură pe femeia iubită. Consider că este un gest de iubire minunat.
Î: Dar cum vede Marion relaţia lor?
R: Marion nu este o fată amabilă, zîmbitoare şi maleabilă, care să se lase impresionată de dragostea mută pe care i-o poartă Petit Louis. Este o prostituată, nu e sora Tereza, iar Petit Louis nu e decît un biet slujbaş la "Palais Oriental", la dispoziţia tuturor femeilor din stabiliment. Marion este una din ele, n-are de ce să ia în seamă dragostea lui Petit Louis. Trebuie ca ea să rămână o "tîrfă", să nu-şi dea niciodată seama că Petit Louis o iubeşte atît de mult. Altfel, ea ar încerca să-i bage minţile în cap şi să-i găsească o fată potrivită. Ceea ce ar însemna că pentru ea totul s-ar duce de rîpă.
Î: Fără să cădem în clişee psihologice, n-am putea spune că Petit Louis a rămas la un stadiu infantil al sexualităţii? Că, petrecîndu-şi toată copilăria înconjurat de prostituate, nu mai resimte dorinţă sexuală?
R: Adesea, pe parcursul scrierii scenariului şi a pregătirii filmului, personajelor li se alocă un trecut sau un profil psihologic, însă noi nu am abordat deloc sexualitatea lui Petit Louis. Poate pentru că nu am îndrăznit să recunoaştem că acest bărbat rămăsese încă un copil, că era încă virgin (ceea ce eu nu cred), dar mai ales pentru că nu doream să-i aplicăm o etichetă. Ca şi cum acest vîrtej al simţurilor, care era viaţa lui printre prostituate, îi era suficient.
Î: Există, totuşi, scena în care Petit Louis se află izolat cu cuplul Marion – Dimitri, pe care îi aude făcînd dragoste probabil jumătate de noapte...
R: Tocmai de aceea acest personaj e patetic: este o cantitate neglijabilă, se poate trăi şi face dragoste sub nasul lui fără măcar să se gîndească cineva că ar putea să-i facă rău. Dacă şi-ar da seama o singură secundă că Petit Louis e aşa de îndrăgostit de ea, Marion n-ar îndrăzni niciodată să stea în braţele unui alt bărbat chiar sub ochii lui. Ar fi de un sadism extrem. Dar nu, Petit Louis a ales o dată pentru totdeauna să fie "umbra umbrei ei, umbra căţelului ei", şi a rămas puştiul care a fost odată. Cînd îi declară: "Mă voi ocupa de dta", cel care vorbeşte, de fapt, e băieţelul care odinioară spunea: "Mai tîrziu, mă voi ocupa de o femeie, nu am întîlnit-o încă, dar va veni ea". A rămas pentru totdeauna un copil şi aşa va fi şi la final, la moartea lui Marion.
Î: "Strada Plăcerilor" se situează în linia lui "Monsieur Hire", din care citaţi, de altfel, prin intermediul unui fragment din "Panique", sau în linia filmului "La fille sur le pont". Filme în care iubirea nu este exprimată, şi astfel nu provoacă decît şi mai multe tulburări...
R: Aceasta e starea care îmi place cel mai mult, vreau să spun, în film, nu în viaţa mea personală! Îmi place pentru că poveştile în care protagoniştii nu îndrăznesc să-şi mărturisească dragostea sunt ca nişte porţi deschise către toate emoţiile, toate dorinţele, toate fantasmele. Cînd, într-un film, un bărbat şi o femeie se îndrăgostesc în cinci minute şi pleacă apoi fericiţi la braţetă, ce avem, este sirop curat! Aşadar, Petit Louis este el fericit sau e nefericit? Este şi una şi alta, ceea ce nu-i deloc uşor de suportat.
Î: Vorbeaţi de o viziune idealizată asupra bordelurilor. De fapt, nu vedem scene explicite, nu vedem proxeneţi, nici descinderi ale poiliţiei, nici boli venerice, nici violenţă, şi, practic, nu există argou.
R: Chiar dacă bordelul este locul principal de acţiune, Strada Plăcerilor nu e un documentar despre casele de toleranţă. Este o poveste de iubire care i se întîmplă unei fete, Marion, care este prostituată. Toate aspectele negative ale unui bordel sînt eliminate, căci nu mă interesează să reflect în filmele mele vreo realitate, fie ea trecută sau prezentă. Nu sînt un cineast martor al timpului său. Întotdeauna am vrut să antrenez spectatorul într-o călătorie şi, cu această ocazie, să-l însoţesc şi eu. Nu prea îmi plac filmele în care se pune o oglindă, uneori cu multă aroganţă, pentru a ne arăta cît de dură e lumea. Sînt conştient că lumea e dură, evident că ştiu că bordelurile nu erau aşa, dar nu mă interesează s-o şi arăt, căci vreau ca filmele mele să aducă în viaţa oamenilor un pic de magie... Nu ştiu dacă e o calitate sau un defect, dar am, atît în viaţa persoanlă, cît şi în cea profesională, obiceiul de a privi pozitiv lucrurile. Asta nu înseamnă că sînt rupt de lume, dar îmi place ca, timp de un film, să fiu purtat în altă parte, de preferinţă către lucruri mai frumoase decît realitatea.
Î: Să vorbim despre casting...
R: Strada Plăcerilor a fost scris fără să avem vreo idee de distribuţie, spre deosebire de La fille sur le pont, pe care eu şi Serge Frydman l-am conceput special pentru Vanessa Paradis. M-am gîndit imediat la Patrick Timsit pentru rolul Petit Louis, pentru că îmi place foarte mult. Trebuia să ne întîlnim, pînă la urmă, iar acest personaj debordînd de energie şi entuziasm, mi s-a părut ocazia ideală. Iar Patrick, fără să amestece lucrurile, posedă acea forţă neobişnuită de a crede în lucruri, de a-şi găsi motivaţii. Este un luptător şi, cel puţin la suprafaţă, este un om foarte vesel. Se poate să aibă şi el îndoielile şi frămîntările lui, însă nu face niciodată caz de asta, iar Petit Louis exact aşa este. Patrick a fost imediat de acord să preia rolul, căci a înţeles că Petit Louis are o încărcătură emoţională extraordinară, pe un fond de tristeţe bine camuflată.
Pentru Marion, mă gîndeam întrucîtva la Laetitia Casta. Am descoperit-o într-o emisiune în care promova filmul Asterix şi Obelix; m-a captivat imediat, nu numai prin fotogenia ei dărîmătoare, ci şi prin candoarea sa. Are o prezenţă extrem de naturală; fusese invitată la emisiune ca un fel de decor plăcut, însă ea a fost mult mai mult decît atît: a fost vivace, nostimă, destinsă, cu un farmec spontan care m-a cucerit. Mi-am zis atunci: "E o fată formidabilă!". Am luat legătura cu ea, i-am dat să citească scenariul, şi i-am spus: "Marion nu e o fată veselă, plesnind de sănătate, ci e mai degrabă serioasă; pe parcursul filmul va zîmbi doar de cîteva ori. Vreau să fie rezervată, un pic dură..." Iar Laetitia poate avea un aer bosumflat, ceva gen Marlon Brando. Mai mult, eu doream să fac un film pudic, discret, elegant pe cît posibil, fără nici o scenă scabroasă. Ea emană o senzualitate care te poartă departe pe aripile viselor.
Laetitia a fost imediat cucerită, deşi un pic tulburată de încrederea pe care i-o arătam. M-a întrebat dacă doresc să facă nişte probe, dar eu i-am spus că sînt obişnuit să am încredere în actori, iar ea va fi o Marion extraordinară. A alunecat în pielea acestui personaj fără prea multe fasoane, fără să pună prea multe întrebări; a fost o interpretă exemplară. La numai 23 de ani, Laetitia a trăit, parcă, mai multe vieţi, cu toate astea, în film este încă debutantă. Aşadar, este în acelaşi timp şi profesionistă şi complet inocentă. Vanessa Paradis mi-a lăsat aceeaşi impresie, cu acelaşi amestec înduioşător de maturitate şi de copilărie.
Pe Vincent Elbaz nu-l mai întîlnisem înainte, dar ştiam cum lucrează. I-am propus rolul Dimitri, care i-a plăcut. A pus o grămadă de întrebări despre personaj. I-am spus doar că era vorba despre cineva în acelaşi timp deschis, dar şi secretos. Cînd îi declară lui Marion că o iubeşte, eu cred că e sincer, dar te poţi aştepta oricînd de la el să-şi ia tălpăşiţa pe ascuns, într-o bună zi. "Dimitri este instabil, i-am mai spus lui Vincent. Nu se ştie unde locuieşte, nu poţi niciodată să pui mîna pe el, mă rog... nu-i e niciodată frig, nici măcar în ianuarie." Şi asta i-a fost suficient lui Vincent.
Î: Ultimul plan, în care cele trei fete se îndepărtează melancolic sub bătaia ploii, pare a fi un salut de adio unui anumit gen de cinema francez...
R: Nu este un adio, ci un salut de "jos pălăria". Perioada realismului poetic mă emoţionează şi mă încîntă.
Filmografie selectivă:
La famille heureuse (Scurt metraj)
Les veces etaient fermes de l’interieur
Les bronzes
Les bronzes font du ski
1981 Viens chez moi j’habite chez une copine
1982 Ma femme s’appelle reviens
1988 Monsieur Hire (Selecţie Oficială Cannes 1989)
1989 Le mari de la coiffeuse
Les grands ducs
Ridicule (César 1997 Cel Mai Bun Regizor, Cel Mai Bun Film)
1998 La fille sur le pont (César 1999 Cel Mai Bun Actor – Daniel Auteuil)
La veuve de saint-pierre
Felix et Lola
Rue des Plaisirs
L’homme du train
În teatru a montat
Ornifle ou le courant d’air, de Jean Anouilh
Ca scriitor a publicat în 2000, Je suis un impostor, editura Flammarion
INTERVIU CU LAETITIA CASTA – Marion
Î: De cînd vă doriţi să jucaţi într-un film?
R: Nu mă gîndeam la asta cînd eram copil. Şi nici la modă! Pe parcurs am descoperit că îmi place cu adevărat camera de filmat sau de fotografiat. Aşa am putut face tranziţia între cele două meserii. La început, camera este – şi în modă, şi în film – ca un animal rece, un instrument de metal, o maşinărie care te poate înghiţi, dar apoi descoperi foarte repede cum camera este acolo ca să-ţi dea voie să te exprimi.
Î: Ce aţi putut folosi, sau ce a trebuit să uitaţi din meseria de manechin, în momentul cînd aţi trecut la cinema?
R: Şedinţele de fotografie m-au învăţat să schiţez situaţii, emoţii, personaje, pe care filmul mă lasă să le trăiesc pe deplin, să le joc de-adevăratelea. La debut, nu eram deloc capabilă să îmi însuşesc un personaj, pe de o parte, pentru că nu eram pregătită, şi pe de altă parte, pentru că nu aveam experienţa de viaţă necesară. De atunci, cred că am evoluat... Începînd această meserie la vîrsta de 15 ani, am avut ocazia să lucrez cu mulţi fotografi şi am avut astfel posibilitatea să învăţ. De altfel, continuu să învăţ... Trebuie să mărturisesc că, pînă de curînd, au încercat să mă reducă la imaginea de "fată frumoasă". Asta e legea în acest domeniu, însă eu simt nevoia să trec dincolo de această "poză", să-mi exprim senimentele, să plîng, să ţip, să cînt...
Î: Cum s-a petrecut prima întîlnire cu Patrice Leconte?
R: Nu ne cunoşteam dinainte. A vrut să mă întîlnească pentru acest proiect. Era înainte de filmările la Ames fortes. M-a cucerit imediat cu firea lui directă. Am ieşit foarte entuziasmată de la această întîlnire. Am simţit imediat că avea încredere în mine, că nu avea idei preconcepute în ce priveşte persoana mea.
Î: Personajul pe care vi l-a propus, Marion, trebuie să se prefacă tot timpul, să seducă, să se supună dorinţelor celorlalţi din jurul său, ceea ce nu e prea departe de meseria de manechin...
R: Să nu exagerăm; să fii manechin nu înseamnă că eşti prostituată. Dar, aşa este, unii văd o legătură aici. Eu m-am luptat dintotdeauna împotriva acestei prejudecăţi, încercînd să-mi păstrez propriile valori în această lume destul de aparte. Aveţi dreptate, să te prefaci, să încerci să fii frumoasă cu orice preţ, să construieşti în faţa aparatului foto o lume imaginară, să încerci să interpretezi cît poţi de bine viziunea pe care o are în minte fotograful, totul face parte din meseria mea de manechin. Desigur că există limite pe care nu trebuie să le depăşeşti, iar eu m-am străduit mereu să rămîn eu însămi. E adevărat că m-am folosit de această experienţă pentru a interpreta personajul Marion...
Î: Patrice Leconte a lăsat actorilor şi echipei sale grija de a se documenta înainte de începerea filmărilor la acest film de epocă...
R: Da, iar eu eram destul de familiară cu epoca încă de la filmările pentru La Bicyclette bleue. Dar comparaţia se opreşte aici, căci cele două scenarii şi cele două personaje n-au nimic altceva în comun. Pentru Marion, am citit mai multe cărţi despre viaţa acestor prostituate de după război, despre viaţa acestor case de toleranţă, despre trecerea de la siguranţa bordelurilor la realitatea rece a trotuarelor, după introduceea legii "Marthe Richard". Scenariul nu era explicit în ceea ce priveşte trecutul lui Marion, aşa că mi-am imaginat că provenea dintr-un mediu modest, că se trezise singură pe lume şi că trecuse prin mai multe case de toleranţă. La începutul filmului are un aer destul de crispat, şi va fi nevoie de toată energia lui Petit Louis ca să înveţe să surîdă.
Î: Cu toate acestea, Marion nu va ezita să se folosească de el cu multă dezinvoltură...
R: Nu sînt de acord. Nu e vorba despre dezinvoltură, ea nu se foloseşte de Petit Louis. Pînă atunci, ea nu avusese niciodată noroc. Petit Louis este primul bărbat care încearcă să o facă fericită. El ţine neapărat să se ocupe de ea! O face să descopere un nou fel de a vedea viaţa. Iar ea acceptă acest cadou fără să se întrebe măcar o secundă dacă el e îndrăgostit de ea. În ciuda vieţii pe care a avut-o pînă atunci, Marion şi-a păstrat un anume romantism. Nu e nici acrită de viaţă, nici cinică. Oare mai poate visa să-şi găsească bărbatul visurilor sale? Cu siguranţă că da! Iar cel care o face să conştientizeze acest vis este tocmai Petit Louis. Are încredere în el, l-ar urma cu ochii închişi... Ceea ce şi face atunci cînd el o face să se ducă la un concurs muzical la radio.
Î: Aveţi nevoie să daţi dreptate personajelor dvs., să simţiţi simpatie pentru ele?
R: Evident. Nu am nevoie să joc roluri de super-eroină care îşi petrece timpul făcînd bine altora. Este mult mai interesant să interpretez personaje ambigue, care au aspecte negative, femei tulburate de meandrele destinului, sau oprimate de viaţă. Prefer personajele care sînt complet diferite de mine, îmi place să încerc registre noi. De altfel, nu îmi refuz nici un gen de film. Mi-ar place la nebunie, de exemplu, să joc un personaj de comedie.
Î: Care a fost contribuţia dvs. la înfăţişarea lui Marion şi la întreaga estetică a filmului?
R: Am vrut să adaug ceva la lucrul prealabil filmărilor. Şedinţele de lectură, munca de documentare asupra prostituatelor din casele de toleranţă din acea epocă, trebuia să le fac pentru a le uita apoi. Doar nu era vorba de un documentar. Bordelul din film este născut din imaginaţia lui Patrice Leconte, şi este destul de diferit de o reconstituire a cotidianului fetelor care trăiau acolo în acele timpuri. Discutînd cu Patrice, mi-am dat seama că ţinea ca Marion să fie într-un fel atemporală. Atmosfera casei de toleranţă este cea a unei uzine de visuri, a unui univers cu fete destul de rafinate, mai degrabă elegante. Nu avea nimic de-a face cu un clişeu mizerabilist. Mi-a plăcut foarte mult cum a lucrat Christian Gasc costumele; a creat pentru Marion toalete care sînt în acelaşi timp de epocă, dar şi moderne şi care m-au făcut să intru imediat în intimitatea personajului.
Î: "Era scris..." este primul cîntec pe care îl interpretaţi pe ecran...
R: Şi aici am simţit nevoia să mă dăruiesc total, aşa că am ţinut neapărat să înregistrez acest cîntec ca în acele vremuri, cu 32 de muzicieni în acelaşi timp, în acelaşi studio, şi nu pistă cu pistă! După ce am reuşit, m-au cuprins îndoielile, angoasa, tracul. "Dar cine mă cred eu? N-o să reuşesc niciodată!" Mă rog, am lucrat şi apoi, în preziua înregistrărilor, am răcit zdravăn, nu ştiu, poate a fost o reacţie psihosomatică... M-a instalat în faţa pupitrului cu o cutie enormă de batiste şi am înfruntat microfonul şi orchestra... În spatele meu aveam toţi muzicienii, iar eu trebuia să-i conving cu orice preţ! Pînă la urmă, totul s-a petrecut cu bine, deşi mi-am asumat un risc foarte mare. Nu sînt sigură că aş mai face-o încă o dată.