Sfîntul din bordel - Rue des plaisirs

Mi-a plăcut Rue des plaisirs, dar cred că mi-ar fi plăcut şi mai mult dacă, înainte de a da ochii cu el, aş fi făcut o cură intensivă de Edith Piaf. În orice caz, nu l-aş recomanda unei persoane căreia nu-i plac şansonetele. Filmul începe cu trei prostituate în ploaie, observînd că "prostituţia e pe cale de dispariţie" şi că, odată cu închiderea bordelurilor, fostele angajate s-au transformat în "felinare de stradă". Ca să treacă timpul, una dintre fete spune povestea lui Marion (Laetitia Casta) - o fostă colegă, în ultimele zile ale bordelurilor pariziene (1945) - şi a Micului Louis (Patrick Timsit) - bărbatul care a iubit-o "aşa cum nici un alt bărbat n-a iubit vreodată o femeie". O afirmaţie de genul ăsta pare întotdeauna exagerată, dar în cazul Micului Louis ea este nici mai mult nici mai puţin decît exactă.

Născut în bordel, produs "al unui accident de muncă", Louis pare să fi aşteptat toată viaţa o femeie pe care s-o slujească, din care să facă o vedetă de music-hall şi o mireasă fericită alături de alt bărbat. (Cît timp a aşteptat, părul lui s-a rărit, dar castitatea pare să-i fi rămas intactă.) Şi, în ziua în care vede o fată nouă, prezentîndu-se simplu - "Mă numesc Marion şi sînt meniul zilei" -, ştie că ea e aceea. În privinţa lui Marion, cei mai mulţi bărbaţi vor fi de-acord cu Micul Louis. Diferenţele dintre el şi toţi ceilalţi bărbaţi din Univers apar odată cu întrebarea: "Cum procedezi, dacă te-ai îndrăgostit de Laetitia Casta?" Răspunsul Micului Louis - aşa cum reiese din toate acţiunile sale de pe parcursul filmului - e ceva de genul ăsta: "Îi găsesc un bărbat frumos. Neisprăvit şi urmărit de gangsterii pe care i-a tras pe sfoară, dar frumos, nu ca mine. Eventual iau şi bătaie de la gangsteri în locul lui, pentru ca el să rămînă frumos pentru Marion. Dacă e nevoie, oficiez la cununia lor. Gătesc pentru ei. Fac bani pentru ei. Fac totul pentru ca Marion să ajungă bogată şi celebră, ca să nu mai aibă în veci de-a face cu amărîţi ca mine."

Primind acest răspuns, nu poţi decît să-i dai dreptate naratoarei filmului: într-adevăr, nici un alt bărbat n-ar iubi o femeie în felul ăsta. Dar ai dreptul să te întrebi: ce fel de om e Micul Louis? Nu pare complet asexuat, judecînd după expresia lui, atunci cînd Marion îi permite să-i încheie rochia la spate sau să-i facă masaj. Dar nici nu întrezăreşti la el vreunul din lucrurile - niţică frustrare, un pic de ceva reprimat, un spasm de revoltă, oricît de slab - la care te-ai aştepta: acest triunghi nu vrea să ştie de legile geometriei amoroase. Bunul Louis, cu chelia şi zîmbetul de Buddha şi pleoapele lui pe jumătate închise, nu există decît în lumea pe care a creat-o regizorul Patrice Leconte pentru el. E o lume în care tunetul bubuie atunci cînd doi îndrăgostiţi se sărută, iar gangsterii, ca şi ceaţa care-i învăluie în penultima înfruntare, par rămaşi din alte epoci ale filmului francez - epoca lui Jean-Pierre Melville sau, mergînd şi mai mult în urmă, epoca lui Marcel Carne. ("Nu-mi plac nunţile", spune un gangster. "De ce?", îl întreabă colegul său. "Nu te interesează. E personal." Astfel de replici ne amintesc de ce-i iubim pe gangsterii "clasici" ai cinematografului). Cu alte cuvinte, Rue des plaisirs e o pastişă. Dar mai are ceva: îl are pe Micul Louis, care, indiferent ce-o mai fi, e sufletul filmului - şi ce suflet ciudat, enigmatic, chiar uşor sinistru!

Ca să nu vă ascund nimic, trebuie să mai spun că, în momentul în care am ieşit la lumina zilei, filmul care tocmai se terminase mi-a apărut ca o absurditate. Dar, pînă la urmă, mai important e ce se întîmplă în întuneric - adică Laetitia Casta spunînd: "Mă numesc Marion şi sînt meniul zilei." Cum să refuzi aşa ceva?