Viaţa în pubelă - Fotografii explicite

O puştoaică cu ochiul vînăt şi buza spartă. Un spanish guy (gay) într-un deux-piece office cu umerii goi. Un "băieţel" drăguţ mişcându-şi trupul cu autoadmiraţie. Un marxist criminal îmbătrînit în închisoare arătînd ca un imbecil în pantalonii mulaţi şi tricoul de damă (decoltat). O blondă corectă din cap pînă în picioare (şi în interior şi în exterior), complet a-sexuată (deşi asta s-ar putea trage din tendinţa lesbiană) care trece de la implicarea radical politică la toleranţa political correctness. Un tip bine, metrosexual, business, în costum alb, impecabil cu un iepuraş alb, impecabil. Fragmente scurte, fotograme dintr-o viaţă trăită la întîmplare.

Piesa lui Mark Ravenhill este o interfaţă fragmentară a negării alienării. Ca să supravieţuiască, seria de tîrfe (de ambele sexe) şi criminali îşi neagă afectele. Ceea ce deranjează, doare, displace sau ar putea avea astfel de urmări este reprimat. Să nu iubeşti devine motto-ul a ceea ce s-ar numi trash life. Totul e bine e o altă lozincă valabilă oricînd, şi cînd ai faţa vînătă de bătaie şi cînd eşti pe moarte. Independenţa afectivă este dublată de dependenţa financiară şi implicit fizică (se cumpără oameni), dragostea e un păcat pe care nu îl recunoşti nici faţă de tine însuţi, deruta se tratează cu băutură şi clubbing, sexul e monedă, lipsa afectivităţii este substituită de contactul fizic. Peste gay play se suprapune aparent paradoxal o componentă politică. Utopia radicalismului socialist al anilor '70- '80 se izbeşte de liberalismul sfîrşitului anilor '90. Implicarea socială a lui Nick, proaspăt ieşit din închisoare este dezarmată de să luăm viaţa aşa cum e al tîrfei Nadia. În fapt, nimeni nu se mai regăseşte în nimic în această lume. Personajele lui Ravenhill neagă dragostea, dar sfîrşesc prin a căuta un substitut pentru ea. Textul e violent, distruge convenţii şi false pudori, dă peste nas conformismului moralist ipocrit al middle-class. Sex, gay life style, vomă, violenţă, umilinţă şi dezorientare, personajele lui Ravenhill fac comerţ cu viaţa lor la limita şocului. Cu aceeaşi substanţă a degradării identităţii ca în piesele lui Sarah Kane, textele lui Ravenhill redau brut viaţa violentă din nightcluburi, cu disco music şi sex-show-uri.


Între lumini paralele

Spectacolul de la Casandra al Mirunei Dinu (spectacol de absolvire) mizează pe fragmentaritatea textului, folosind scenele scurte şi alternante ale celor două poveşti care se întretaie ca episoade dintr-un album fotografic. Alternanţele sunt marcate de schimbări de lumină, decorul fiind de fapt alcătuit din pereţi de neoane. În interiorul, în faţa sau în spatele acestora viaţa curge haotic, într-un soi de carpe diem din care lipseşte însă exact fericirea. Sub lumina rece a neoanelor din spital sau casă, în umbra străzii sau în night-cluburi, personajele lui Ravenhill îşi tîrăsc existenţa aparent într-un cool laissez faire, în realitate într-o cruntă dezorientare. Psihozele se tratează cu o injecţie de utopie, fie ea drog sau autosugestie.

Una dintre scenele puternice ale spectacolului este cea în care Nadia, bătută iar, refuză ajutorul lui Nick şi îl pierde, moment de cădere psihică remontată cu ajutorul cuplului gay printr-un apel la subconştient care nu funcţionează (teoriile lui Freud au eşuat, subconştientul nu mai face doi bani). Sforţarea Nadiei de a crede că va fi bine este sinonimă cu asumarea ratării. Nici Victor nu reuşeşte să recunoască în cuvinte, cînd Tim e mort, că îl iubeşte, dar corpul lui, mîinile lui, vocea lui totul spune asta în locul cuvintelor. Excelentă interpretarea lui Paul Duncă (coregraf de altfel, dar care ar putea da lecţii actorilor) în rolul curvei masculine Victor, obiect sexual de vînzare, propovăduitor al lipsei de afecte, dar eşuînd lamentabil într-un amor cu o "damă" cu camelii a Londrei anilor 2000. Duncă scoate tipul gay din manierism, e funny fără să supraliciteze, e trist fără patetism, e puternic fără să fie grosier, are nuanţe delicate în atitudinea faţă de Tim (trecerea de la just fun la infirmier e foarte fin realizată). Lucian Iftime este de asemenea excelent distribuit în rolul marxistului care îşi pierde iluziile Nick, cu un aer proletar natural, are forţă şi e dezarmat în acelaşi timp, e marcat de confuzia călătoriei în timp (lumea pe care o ştia s-a schimbat radical în anii de închisoare). Acelaşi umor subtil şi la Alex Fifea în Tim, un amestec masculin-feminin, tot timpul alunecos, cu accesul de sinceritate de rigoare înaintea morţii.

Spectacolul a creat ceva dispute la UNATC, semn că ne mai scandalizăm încă în faţa unor texte normale pentru anul 2006. Cu amendamentul că nici Sarah Kane, nici Mark Ravenhill nu ar trebui să mai deranjeze pe nimeni din simplul motiv că asta e lumea în care trăim (cine nu a văzut să se uite mai bine în jur) remarc un spectacol de licenţă realizat cu brio de regizoarea Miruna Dinu. Şi nu în ultimul rînd salut curajul de a monta un text "scandalos".

---

Studioul Casandra şi Teatrul Desant
Fotografii explicite de Mark Ravenhill
Regia: Miruna Dinu
Scenografia: Andrei Dinu
Cu: Oana Popescu, Lucian Iftime, Alex Fifea, Sabina Posea, Paul Duncă, Ionuţ Grama.