Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Fotografii explicite

Casandra. A doua revoluţie? - Fotografii explicite


Ziua, ianuarie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Despre Fotografii explicite, spectacolul de licenţă al Mirunei Dinu (clasa Cristian Hadji Culea), se ştie că e prima montare în România a unui text de Mark Ravenhill şi umblă vorba că decanul Facultăţii de Teatru de la UNATC ar fi vrut să-l interzică, după vizionare.

Povestea cu cenzura în teatru riscă să sfârşească în anecdota moralizatoare Petrică şi lupul: de fiecare dată când ceva nu-i convine unui factor de autoritate, artiştii strigă "Cenzură!", oamenii de bine sar să apere libertatea de expresie şi, odată ajunşi la faţa locului, constată că la faţa locului nu s-a produs nimic scandalos. Ba, uneori, cauza de apărat se dovedeşte a fi un spectacol mediocru, dacă nu prost de-a dreptul, la care, din păcate, atraşi de tam-tam-ul cenzurării ca musca de borcanul cu dulceaţă, spectatorii dau năvală cum la o montare bună, dar discretă, n-o fac niciodată.

Fotografii explicite nu e nici prost, nici mediocru. Însă nici să fie subiect de scandal n-ar fi avut de ce: de înjurat, se înjură în limite rezonabile (mai puţin decât în 80% din montările pe texte noi), scene de sex ori violenţă explicită nu sunt deloc, iar politica, fie ea şi socialistă, n-am auzit să fie o temă indecentă pentru scenă. Să fi fost o problemă cu faptul că două dintre personaje sunt homosexuali (unul, bolnav de SIDA), o alta e stripteuză, iar un al treilea, proaspăt ieşit de la pârnaie? Puţin probabil, dacă e să ne gândim că poponarii (scuzaţi...), curvele şi criminalii fac laitmotivul teatrului românesc actual, iar cu problemele lor suntem mai la curent decât cu cele ale propriilor vecini.

Iar Casandra (nu, nu vestitoarea tragică, ci Studioul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică) şi-a depăşit momentul critic al racordării la contemporaneitate întâi în 2000 (cu Before Breakfast şi Noaptea asasinilor), apoi în anul de graţie 2002, când a trebuit să facă faţă, pentru prima dată după Revoluţie, unui întreg repertoriu de texte noi, de la Mă cheamă Isbjorg. Sunt o leoaică la Lebensraum. Spaţiu vital, în versiuni scenice îndrăzneţe şi inovatoare. Ca maturitate şi forţă a asumării estetice, Fotografiile explicite ale Mirunei Dinu nu se întâlnesc decât tangenţial cu spectacolele de licenţă ale lui Radu Apostol, Alexandru Berceanu, Gianina Cărbunariu sau Alexandra Badea.

Ceea ce nu reuşeşte să-şi asume, în primul rând, echipa responsabilă de prima întâlnire a publicului românesc cu Mark Ravenhill ("tatăl" brutalismului britanic a cărui "mamă" e Sarah Kane şi cel care a întors cu 180 de grade dramaturgia Albionului) e dimensiunea socio-politică a piesei, care nu e, orice-ar crede unii, una despre dramele morale ale marginalilor. Dacă dramaturgia lui David Hare şi Harold Pinter din anii '80 e o critică la firul ierbii a descompunerii sociale "comandate" politic, Some Explicit Polaroids, scrisă în 1999, la puţină vreme după ce Partidul Conservator, care condusese Marea Britanie aproape două decenii, trecuse, în sfârşit, în opoziţie, iar ţara încă nu-şi revenise (dacă-şi va reveni vreodată) din coşmarul thatcherist, spune povestea unor "tineri furioşi" care nu mai au nimic de făcut cu propria furie. Despre asta e vorba în piesa lui Ravenhill, despre fostul puşcăriaş proaspăt eliberat, care-şi descoperă fosta iubită exersată în lesbianism şi politică oficială şi fosta victimă, mai bogat şi cinic ca niciodată, şi despre un trio fără busolă (un homosexual bolnav de SIDA, amantul lui cumpărat pe net şi prietena lor înamorată de orice bărbat dispus s-o reguleze şi să-i tragă vreo două), care-l fascinează pentru că i se pare singurul echivalent post-thatcherist al revoltei antisociale.

În 1984, când Nick (Lucian Ifrim), extremist de stânga, intră la închisoare pentru tentativa de a ucide un "duşman de clasă", un "porc capitalist", "laissez-faire"-ul de piaţă al doamnei Thatcher chiar era o cauză de combătut. Mai puţin de două decenii după, alegerile câştigate în 1997 de un Partid Laburist "curăţat" de toate elementele sale de stânga sau militante aveau să producă un efect similar celui din România aceluiaşi an (după fiasco-ul victoriei CDR-iste din '96), combinat cu bumerangul 2004: când între cei împotriva cărora ai luptat şi cei pentru care ai votat diferenţele s-au dovedit infinitezimale (unii fură ouăle, alţii - găina cu totul), ce-ţi mai rămâne de făcut?

"Societatea nu există", spunea Doamna de Fier, cam la fel ca libertarienii români de azi (pentru efectele în zona culturală ale sintagmei, a se vedea Cum gândeşte Amy de David Hare, montată de Cătălina Buzoianu la Teatrul Mic, iar pentru principiile libertariene, a se consulta articolele lui Horia-Roman Patapievici). Militantismul unora ca Nick era, la vremea aceea, o zbatere disperată în efortul de a face înţeles dreptul la existenţă al societăţii, dar cât de frisonant e să descoperi că, de fapt, Margaret Thatcher avea, pe termen lung, dreptate?

Fosta anarhistă (şi iubită a lui Nick) Helen (Oana Popescu), actualmente consilier local, a fost mai mult ca sigur aleasă pe listele Partidului Laburist; pentru laburişti, daravela cu transportul urban din Londra (de care se ocupă Helen şi pe care o ironizează Nick) nu e o bagatelă, e o miză politică majoră, pentru londonezii rămaşi, prin grija doamnei Thatcher, fără administraţie municipală, cine va rezolva problemele de trafic local va câştiga pentru câteva decenii voturile capitalei britanică. (Echivalentul românesc? Scăderea preţului locuinţelor în Bucureşti sau electrificarea Ferentariului...)

Dincolo de înţelegerea dimensiunii politice a textului (şi a înfiorătoarelor lui conexiuni cu România de azi), Fotografii explicite e doar scena unor pseudo-tragedii intimiste, de budoar, cu actori care-au învăţat bine limbajul acestui budoar. Trebuie să vezi fotografiile (ei bine, da, alte fotografii) din spectacol ca să înţelegi necesitatea celor patru "perdele" din neoane (principala, şi uneori singura, sursă de lumină din spectacolul Mirunei Dinu): oamenii lui Ravenhill trăiesc între gratii, prinşi în cuşca - strălucitoare, e drept - în care politica a transformat societatea britanică a ultimelor generaţii. Nu de budoare intime e vorba, ci de societatea ca toaletă publică.

O parte din consideraţiile de mai sus despre Marea Britanie mi-au fost inspirate de culegerea de eseuri (iniţial publicate în "The New Yorker") Scrisori de la Londra, de Julian Barnes, apărută recent la Editura Nemira, în traducerea (sprinţară, ca şi originalul) lui Traian Bratu. O lectură pasionantă, aproape ca un roman de aventuri, care în mod sigur nu i-ar fi plictisit nici pe artiştii debutanţi de la Casandra...




Studioul Casandra, UNATC
Fotografii explicite, de Mark Ravenhill
Regia: Miruna Dinu
Scenografia: Andrei Dinu
Cu: Alex Fifea, Paul Dunca, Lucian Ifrim, Sabina Posea, Oana Popescu, Ionuţ Grama



 Toate articolele despre Fotografii explicite


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Iulia Popovici


Alte articole

 Galerie foto - Fotografii explicite, Miruna Dinu
 Gesticulaţie erotică - Fotografii explicite, Magdalena Boiangiu
 Viaţa în pubelă - Fotografii explicite, Oana Stoica
 Trashland - Fotografii explicite, Iulian Tănase


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer